Si parintii mai gresesc

Am citit de curand un articol in care sunt prezentate cateva fapte pe care fiecare dintre noi, ca parinti le-am facut sau le mai facem inca.

 

• Sa nu judeci alti parin?i.
  Recunosc, am avut momente in care am fost tentata sa judec alti parinti (ba chiar i-am judecat în sinea mea), sa ma întreb de ce asa si nu altfel. Asta mai ales la începutul meu ca si mama. Cu timpul m-am relaxat si mi-am dat seama ca unele comportamente tin doar de un context anume, altele de convingeri personale si altele de anumite conjuncturi. Nimeni nu are dreptul sa judece un alt parinte. Si nici sa dea sfaturi atunci când nu i se cer :). Nu zic însa ca nu ma mai agit uneori ca un sifon în fata unor anumite situatii :).
• Negativitatea personala. În fata copiilor noi suntem adevarate modele, adevarati eroi (mai ales taticii) si nu e tocmai placut sa ne vada autocriticându-ne sau având o parere proasta despre noi însine. Dar, uneori, situatia o impune si eu cred ca copiii, mai ales în zilele noastre, percep când ceva nu e în regula si e bine sa îi facem sa înteleaga ca lumea nu este numai frumoasa si populata cu feti frumosi sau zâne, ca mai exista si nedreptate sau rautate. Eu am procedat la a-i explica copilului meu anumite situatii care m-au facut sa fiu trista, care m-au facut sa nu fiu în forma maxima. Cât despre suferintele fizice, uneori nu le putem ascunde. Parintii sunt si ei oameni iar copiii trebuie sa înteleaga acest lucru si sa respecte linistea unui parinte când vine obosit sau când pur si simplu nu se simte bine. Copilul meu, când ma vede ca nu mi-e bine, când migrenele nu îmi dau pace, imediat vine sa îmi puna mâna pe frunte, se ofera sa îmi dea pastile, apa, se joaca în liniste si asteapta sa ma simt mai bine.
  
• Prea multa tehnologie în via?a noastra La capitolul acesta avem grija si chiar reusim sa avem zile fara calculatoare, televizor sau alte gadgeturi. Iesirile în parc, plimbarile, micile excursii fac parte din programul nostru obisnuit. Macar o zi pe saptamâna si tot e mai mult decât deloc.
• Nu îi vorbi de rau pe cei pe care copiii îi iubesc! Din momentul în care am înteles ca puiul de om pricepe si retine absolut tot ce se discuta în jurul lui am avut mare grija cu ceea ce am vorbit când era el de fata. Noi am “gresit” mai degraba la a discuta despre ispravile lui cu alte persoane când el era numai ochi si urechi, facându-l sa creada ca ceea ce a facut merita toata admiratia, urmarea fiind ca a mai facut si a doua oara. De cele mai multe ori sotii, nu fapte demne de lauda :). Dar copilul le-a interpretat ca pe laude.
• Încercarea de a controla totul. La mine asta vine la pachet cu lectia pe care mi-am primit-o de la copilul meu si anume ca eu chiar nu pot controla totul, asa cum aveam tendinta sa fac. Mi-am dat seama ca un copil se descurca mult mai bine în relatia cu ceilalti copii sau în situatiile în care este pus (catarat, escaladat, alergat) când nu este un parinte în coasta lui care sa-i spuna pas cu pas ce sa faca. Desigur, instinctul meu de mama m-ar fi facut sa îl tin în puf, dar pentru ca tatal are alte instincte, a stiut sa ma faca sa înteleg ca e mult mai bine sa îl lasam sa învete sa se descurce singur. Astfel am aflat ca copiii chiar se pot descurca singuri în surprinzator de multe situatii.
• Înregistrarea tuturor momentelor. Când ma uit pe arhiva de poze constat ca în primele luni de viata ale copilului, ba chiar pâna spre un an si jumatate, îi faceam poze aproape zilnic. Eu cred ca este mai degraba firesc. Orice gest facut la acea vârsta ni se parea un miracol. Eram atât de fascinata de mica fiinta care se transforma zilnic sub ochii mei încât simteam mereu nevoia sa îi fac câte o poza, sa opresc parca clipa. Cu cât a început sa creasca cu atât am simtit mai mult nevoia sa interactionez, sa simt momentul, sa îl traiesc, existând astfel multe momente frumoase din viata noastra pe care nu le-a mai surprins în poze dar care ne-au ramas vii în amintire si pe care le-am evocat apoi în scris.  Am eu o vorba legat de asta: am ajuns sa vedem lumea prin lentila aparatului de fotografiat si prin monitorul calculatorului….
• Asumarea rolului pozitiv. Ei, ca mama e cam greu sa faci numai asta. atâta timp cât trebuie sa mai impui si niste reguli. Dar recunosc, uneori si eu am avut tendinta sa “cumpar” bunavointa copilului cu o mica atentie. Mai ales în momentele dificile, când pur si simplu nu vedeam iesirea, o ciocolata sau o jucarie ar fi rezolvat conflictul. Uneori chiar am facut asta. Dar de cele mai multe ori am rezistat tentatiei si am mers mai departe. Surprizele trebuie sa fie rare pentru a-si pastra farmecul.
• Prea mult confort! Aici am un exemplu personal: eu aveam frica de lift. De câte ori urcam în lift ma treceau toate naduselile. Copilului îi placea dar simtea agitatia mea si începea si el sa se agite. Când am înteles ca nu e în regula am rugat o prietena sa îl ia în brate si sa urce cu el cu liftul, sa îi transmita încredere. A functionat. La fel si când numai avea încredere sa se dea pe topogan : l-am trimis cu tati si imediat a recapatat încrederea. Pur si simplu daca mie nu îmi place ceva nu înseamna ca nici copilul meu nu are dreptul sa încerce.
• Falsul timp de calitate! Legat de asta îmi amintesc vorbele auzite de curând la un seminar: sa dai 100% din tine contextului în care te afli. Când esti la munca fii suta la suta la munca. Când esti cu familia fii pe deplin cu familia, nu cu un ochi în telefon verificând emailuri sau mesaje. Poate nu este chiar asa de simplu, uneori viata chiar este alerta si ne face sa fim împartiti în mai multe, dar sunt momente pe care copiii si le doresc cu adevarat doar pentru ei si parinti. Si imediat ne taxeaza. Când copilul ma întreaba ceva si eu îi raspund “aha” atunci îmi spune ca nu sunt atenta si ca nu-l bag în seama. E de ajuns sa îmi revizuiesc comportamentul :).

Si tot la capitolul “timp de calitate” cred ca notiunea asta are diferite semnificatii. Eu nu cred ca numai joaca cu copilul, vizionarea unui film împreuna sau activitatile în aer liber înseamna timp petrecut împreuna. Cred ca si implicarea copilului în activitatile gospodaresti, încurajarea lui în a ajuta la pregatirea cinei, la curatenie sau alte activitati casnice reprezinta un timp la fel de benefic ca si cel de relaxare.

• Nu spui “Te iubesc”. La noi se spune “Te iubesc” des între toti trei :). Uneori obisnuiesc sa spun ca ne-am americanizat dar eu cred ca este un lucru bun. Pâna sa am copilul nu întelegeam de ce în filme îsi tot spun asta. Acum înteleg si îmi place :).

Sunt mici detalii care pot face ca lucrurile sa mearga mult mai bine între parinti si copii.