Ce faci când copilul tău vrea sa renunțe?

În primul rand nu il lași. Nu că nu îl lași să renunțe ci nu îl lași la greu. Pentru că sigur îi este greu să ia o decizie.

De multe ori copiii sunt atrași de tot felul de provocări, vor să încerce o mulțime de lucruri noi. Sunt plini de entuziasm, li se pare că și-au găsit pur și simplu vocația și că tot ce vor sa facă este doar asta. Fie că este vorba despre sport, muzică, arte plastice, joacă sau cărți, copiii par să alerge de la una la alta.

Noi, părinții, avem senzația că gata, acum chiar și-au găsit acel ceva care îi va defini, care îi va ține multă vreme ocupați și poate vor face chiar o profesie din asta.

După 9 ani alături de copilul meu pot vorbi despre toate câte le-a dorit și început.

A vrut karate, ne-am dus la karate. Doua reprize de câte două luni doi ani la rând.

A vrut canto a mers la canto. Un an întreg.

A vrut pictură a mers la pictură.

A vrut înot a mers la înot.

A vrut hochei a mers la hochei.

Și lista este încă deschisă.

De fiecare dată atunci când copilul a vrut să renunțe în mine s-a dat o luptă.  Îmi tot spuneam că nu e bine, că trebuie să meargă mai departe, că nu va face nimic dacă tot aleargă de la una la alta. Uitam că e mic încă, uitam că pentru el fiecare astfel de experiență era un câștig și că scopul nu era neapărat să facă performanță.

Dacă atunci când era mai mic decizia de a renunța era mai ușor de acceptat pentru noi, părinții, acum, că a crescut, nu mai e la fel.

De curând a decis să renunțe la hochei. Prima noastră reacție a fost: nuu, nici nu se pune problema.

Dar după primele momente ne-am dat seama că nu despre voința noastră este vorba ci despre ceea ce simte copilul. Așa că l-am ascultat și iar ascultat și din nou ascultat.

Am aflat întâi care au fost asteptările lui legate de acest sport, i-am vorbit despre obiectivele pe care le urmăream eu pentru el practicând acest sport.

El își imaginase că va ajunge campion mondial. Noi ne gândeam că e bine să facă un sport, că e bine să fie un sport de echipă pentru a învăța să lucreze în echipă, că e bine că e un sport de contact pentru a se căli cumva pe această latură a sensibilității lui, ne bucuram că are parte de o instruire de nivel înalt și de ceva deplasări și experiențe pe care altfel nu le-ar fi obținut.

A fost de acord că toate acestea au fost atinse dar că, la acest moment, el nu își mai dorește un sport de contact, că vrea ceva mai liniștit și individual.

Trei zile au fost discuții pro și contra, argumente și contra-argumente.

Abia atunci când am analizat pe toate părțile, când i-am înțeles sentimentele și trăirile, când el însuși și-a clarificat aceste sentimente și trăiri exprimându-le cu voce tare,  am simțit că într-adevăr nu e un moft această renunțare.

Copiii au această tendință de a trece de la una la alta, de a vrea să cunoască cât mai multe lucruri, de a avea cât mai multe experiențe.

Atunci când decid să renunțe o pot face din mai multe cauze iar nouă ni se pare că e doar o fugă din fața provocărilor. Da, de cele mai multe ori poate fi asta. Însă doar ascultându-i, vorbind cu ei, putem identifica cu adevărat care este cauza reală și putem decide împreună  dacă este momentul renunțării sau este cazul să mai facă o încercare și încă una și încă una.

Acum, renunțând la hochei, e curios și nerăbdător să înceapă noi activități, să facă față la noi provocări (sau să reia activități mai vechi: înot, pictură).

Vă las mai jos și un filmuleț interesant despre oamenii care au mai multe pasiuni sau care sunt atrași, pe rând, de tot felul de noi domenii. Copiii sunt astfel iar noi nu avem de făcut decât să îi observăm și să le fim alături.