Varsta lui pot – nu pot, vreau – nu vreau

Nu pot să mă urc aici. Uite, vezi? Nu pot. Si sta cu un picior ridicat în aer pe care nu se hotărăște dacă să îl pună sau nu pe treaptă.

După câteva secunde de gândire, de așteptare, se hotărăște: ba pot. Și urcă cu elan scara toboganului.

Nu vreau să mănânc pâine cu unt! spune imperativ. Se uită la chipul meu și așteaptă reacția. După o vreme se hotărăște și strigă aproape revoltat: Vreauuu pâine cu unt!

 

Horia are 2 ani și 8 luni și a trecut prin multe etape de dezvoltare până acum. La fel ca la Dante, am conștientizat, observat și supravegheat fiecare etapă, fără a interveni prea mult și fără a ne opune.

Eu vreau și pot – etapa în care copilul constientizeaza ca poate face anumite actiuni

Până acum două săptămâni la noi casă se auzea frecvent strigătul de luptă EU VREA ȘI POT. Absolut tot ce făcea era însoțit de acest motto. Copilul în jurul vârstei de doi ani jumătate începe să descopere că el poate să facă o mulțime de acțiuni și își dorește să le facă singur. Se încurajează, își ia avât și face. Dacă nu îi iese mai încearcă o dată și încă o dată până reușește. Uneori se mai enervează, cere și acceptă ajutorul, alteori cere și nu acceptă ajutorul, de multe ori abandonează acțiunea pentru a o relua cu forțe noi cu prima ocazie. Cert este că copilul vrea și poate. Da, chiar poate să facă multe un copil de doi ani și jumătate: să se spele pe mâini, să se încalțe, să se îmbrace, să își ia apă, să taie ceva, să își ia diverse obiecte și lista poate continua.

Condiția este ca acel copil să fie lăsat să își conștientizeze propriile nevoi, să le exprime și, dacă este posibil, să înceapă să le execute.

După ce a înțeles că poate, după ce și-a satisfăcut curiozitatea, poate începe să nu mai fie așa interesat de acțiunea respectivă. Pot să mă încalț singur devine încalță-mă tu. Pot să iau apă singur devine dă-mi tu apă.

Așa apare etapa lui NU POT / NU VREAU /NU AM CHEF.

Pentru părinți poate fi derutant mai ales dacă se află la primul copil. Ceva ce până mai ieri putea și făcea cu drag dintr-o dată devine ceva imposibil de făcut sau de obținut de la copil.

Eu țin minte că atunci când a început Dante cu NU am fost un pic bulversați și am început să observăm cu atenție la ce acțiuni se manifestă, gândind că nu îi place respectiva chestie de făcut, de mâncat, de îmbrăcat, de jucat.

Dar ne-am dat repede seama (citind și unele materiale sau cărți) că este doar o etapă firească în dezvoltarea personalității umane.

Acum Horia este și el la etapa asta.

Nu pot să mă urc aici. Uite, vezi? Nu pot. Si sta cu un picior ridicat în aer pe care nu se hotărăște dacă să îl pună sau nu pe treaptă.

După câteva secunde de gândire, de așteptare, se hotărăște: ba pot. Și urcă cu elan scara toboganului.

Nu vreau să mănânc pâine cu unt! spune imperativ. Se uită la chipul mmeu și așteaptă reacția. După o vreme se hotărăște și strigă aproape revoltat: Vreauuu pâine cu unt!

Ca o mamă leneșă ce sunt eu nu am nici o reacție.

Ba da, am una: de înțelegere.

Îi răspund cu un ton neutru: am înțeles, nu poți/nu vrei.

Când se decide îi spun pe același ton: am înțeles, poți / vrei.

Poate fi chiar amuzantă această etapă dacă ne ținem nervii în frâu, dacă nu luăm nimic personal, dacă înțelegem ce înseamnă ea pentru micul confuz. Dar, desigur, nu râdem de el.

Mai nou Horia a învățat expresia Nu am chef. Zilnic nu are chef de o mulțime de lucruri pe care până la urmă le face.

Cum gestionez eu  această etapă

• Îmi păstrez calmul
• Înțeleg că nu are legătură cu mine, cu mâncarea mea, cu sandalele lui, cu mersul în parc, etc
• Îi vorbesc pe ton egal
• Nu încerc să îl conving să facă sau să nu facă o anumită treabă
• Nu încerc să îl conving că ”el e băiat mare” și poate
• Nu încerc să îl conving de nimic
• Îl observ
• Îl ajut atunci când o cere
• Nu sar imediat să îi dau apă (de ex) dacă el spune că nu poate să își ia apă. Îi explic că fac altceva în momentul acela și poate aștepta până mă eliberez. Între timp se hotărăște că poate și își ia singur.

Importanța acestei etape în dezvoltarea copilului

Prin această etapă copilul

• se delimitează de ceilalți
• își exprimă propria voință
• înțelege că este o persoană de sine stătătoare
• învață să facă alegeri
• își înțelege și conștientizează propriile limite.

De aceea consider că cea mai bună atitudine este aceea de a observa, sprijini, ajuta și îndruma atunci când omulețul chiar nu se descurcă.

Sigur că uneori nu avem nici noi chef, timp sau nervi să fim simpli observatori și vrem să grăbim lucrurile, să convingem copilul, să intervenim pentru a rezolva dilema. Dar, de cele mai multe ori, actiunea se termină cu o criză de plâns sau de nervi ai copilului, de nervi ai noștri și totul poate degenera. Așa că durează mult mai puțin să lăsăm copilul în pace. Etapa asta nu durează mult și vin altele…și mai și :).