Viața mea de zi cu zi alături de copii

Acum ceva vreme simțeam că viața mea a intrat pe un nou făgaș. Am zis că e gata cu bebelușeala, gata cu ieșitul dinților și măseluțelor, gata cu ținutul în brațe și dependența de mama.

Copilul cel mic merge deja la grădiniță, îi place acolo, nu am avut probleme cu acomodarea sau emoții de vreun fel. A început să se joace singur, cu lego și alte obiecte de prin casă. În continuare jucăriile sunt supraestimate la noi în casă drept pentru care le-am strâns să nu mai stea degeaba în drumul nostru.

Copilul cel mare e tot mai independent, mai cu treaba lui: își face singur temele, se mai duce la un coleg, mai iese afară.

M-am bucurat chiar că mi-am recăpătat biroul meu la care nu mai stătusem de doi ani de zile. Mi-am amenajat colțul meu cu fotoliu, rafturi cu cărți, caiete de schițe, cutii cu carioci și culori, laptop și agende.

Ei bine, credeți  că am apucat să stau prea mult pe aici, în colțul meu? Credeti că faptul că merge el la grădiniță sau că se joacă singur mi-a dat prea mult răgaz? Aiurea.

Dimineața începe în forță, de cele mai multe ori în strigăte de genul ”mi-e foameeee”, ”păpămmmm” și altele asemenea. Nici nu apuc să mă dezmeticesc bine că s-a făcut ora 10 cu pregătit copiii, cu pachet, cu dus copil la ”găgăniță”, cu revenit acasă și strâns chestii de prin drum.

De două săptămâni îmi propun să ajung într-un loc și nu am reușit nici să mă pornesc într-acolo.

Cumva e de înțeles, fiind singură cu doi copii, cu soțul plecat ”în vacanță”. Bine, el zice că e detașat în altă localitate dar eu zic că e o vacanță pentru el. Noroc că îmi mai face câte un transfer de bani și îmi mai crește moralul când îmi scade bugetul.  Mai ales că acum au apărut tot felul de tentații pe piață, fructe dulci și zemoase care ne îmbie la tot pasul. Iar copiii  cer, nu se uită în portofel.

Acum trebuie să recunosc că nici soțul nu stă foarte mult plecat, a mai avut și concediu, a fost mai bine în ultima vreme și a stat cu noi. Cel mai greu e când pleacă în alte țări. Nu știu cum e de acolo cu banii dar am aflat că există money transfer Romania pentru astfel de situații. Sper însă să nu fie nevoie.

Ce vroiam de fapt să zic este faptul că, oricât de mult mi-am dorit să am timp să citesc, să scriu, să desenez sau pur si șimplu să mă uit la un film, m-am trezit că nu am mai făcut nimic din toate astea. La filme cel puțin nici nu mai am răbdare să mă uit.

Ba chiar m-a apucat și curățenia, zugrăvitul mai precis. Pentru că Horia și-a tot exersat talentul artistic pe pereți holul nostru arăta mai ceva ca peșterile în care au locuit strămoșii noștri. Am considerat că a venit momentul să schimbăm acest lucru. Nu a trebuit să fac prea multe cautari pentru a găsi ajutor, doamna care mă ajută la curățenie a fost amabilă și a făcut și pe zugrăvița alături de mine. Ce e drept până la urmă a fost chiar distractiv. În două zile am terminat si cu varul și cu curățenia și cu tot.

Ne bătea gândul să ne căutăm altă casă dar cum noi nu stăm în Londra pentru a apela la real estate și a găsi ceva cu adevărat pe gândul nostru, am decis să mai stăm aici pentru că ne place tare mult. Ne dorim tot o casă mare, cu bucătărie mare și camere luminoase așa că preferăm să căutăm mai mult decât să ne grăbim.

Dar, ceea ce mă ține cu adevărat departe de preocupările mele este viața alături de copii. Mai ales cel mic, Horia, este la vârsta la care vorbește absolut delicios, la vârsta la care tot ce spune este amuzant, la vârsta la care tot ce face e motiv de bucurie. Pur și simplu simt că nu vreau să pierd clipele astea făcând altceva. Ignor notificările de pe telefon, laptopul reușesc rar să îl deschid, viața e mai importantă decât virtualul. Din ce în ce mai importantă.

Îmi place să stau alături de ei la masă. Îmi place să discut cu ei, să mă amuz de discuțiile lor.  Îmi place să fiu prezentă în fiecare clipă în viața lor, fără să fiu pe fugă sau cu gândul la alte preocupări. Îmi place să mă așez la amiază alături de ei în pat și să citim povești. Horia deja a început să aibă tabieturi si să ne ceară mereu ceea ce s-a obișnuit: biberonul, păturica, povestea. Eu mă bucuram că Dante nu a avut astfel de fixuri dar se pare că Horia este hotărât să îmi predea și lecția asta.

Seara prefer să ne culcăm devreme, să mai apucăm să citim, să mai stăm de vorbă, să ne jucăm și gâdilăm. Oricât de mult îmi vine cheful seara sa scriu sau să fac altceva, odată așezată în pat lângă ei uit de toate și adorm și eu. Aseară am adormit în timp ce spuneam o poveste. Mi se întâmpla des asta când era Dante mic.

Deși îmi doresc să ies mai mult cu ei, să batem parcurile și orașul, simt că pentru asta nu mai am aceeași disponibilitate ca altă dată. După o oră în parc cu amândoi sunt stoarsă de energie și tot ce îmi doresc e să ajung cât mai repede înapoi acasă. Sunt foarte activi, aleargă mult, Horia fuge după Dante oriunde se duce, Dante vrea să stea cu copiii mari. Plus toți ceilalți copii din parc ce roiesc în jurul meu mă năucesc pur și simplu.

În plus băieții mei sunt acum într-o perioadă în care se ceartă din orice, se împung ca doi tăurași. Caută amândoi conflictul, cel mic îl necăjește cu bună știință pe cel mare, cel mare nu îl tolerează cu bună știință pe cel mic.

Știu bine că asta face parte din antrenamentul lor pentru viață. încerc să mă implic cât mai puțin în disputele lor, dar tot trebuie să fiu prezentă, nu pot ignora și să îmi văd de ale mele. Când am zile în care nu mă simt în stare să tolerez conflictele lor îl mai trimit pe cel mare pe la colegii lui pentru a avea și eu răgaz să respir în voie.  Mai ales lego al lui Dante reprezinta mereu un motiv de râcă între ei.

Cam asta este cu mine în ultimele zile și iată cum tot cu motoarele reduse mă găsesc și acum în a face alte activități decât cele legate de casă și copii. Nu îmi pare rău însă deloc. Sunt sigură că va fi și altfel. Deocamdată mă bucur de fiecare zi, de fiecare zâmbet, de fiecare vorbă pelitică sau de fiecare șotie a lor.