Catre mine, catre ea…
E noapte târziu si toata casa doarme. Tot blocul si tot cartierul. Mai departe nu ma duc cu gândul ca nu poate cuprinde.
Fractiuni de secunda, de gânduri si de idei îmi zboara prin cap precum trasoarele pe un câmp de lupta. Vâj, vâj… Trecut, prezent, viitor. Ce am facut, ce fac, ce voi face. Mai ales acest ce voi face se transforma în balaur cu sapte capete. Ma bântuie, îmi da fiori, Oare ce am facut pâna acum a fost bine? Oare ce fac acum are vreun rost? OAre unde naiba duce drumul asta pe care am apucat? Dar am apucat eu cu adevarat pe el sau doar ma fac ca merg când de fapt stau pe loc?
Întrebari mi se îngramadesc în cap în fractiuni de secunda. Rechem somnul cel aducator de uitare. Chem dimineata cu lumina ei risipitoare de balauri. Ma uit în oglinda si încerc sa nu ma vad cum voi fi. Nici macar cum sunt. Luciditatea cruda si neiertatoare nu o vad cu rost. Nici macar fara rost. Este doar sa ma sâcâie.
Nu stiu daca e ceva bun în ceea ce fac. Dar stiu ca nici mai marii lumii nu sunt siguri pe ei, nu îsi pot vedea drumul limpede ca apa de izvor. Nici frumoasele lumii nu se vad în luciul oglinzii ca zînele din povesti. Nici un artist vreodata nu si-a considerat opera capodopera. Mereu a crezut ca mai are ceva de adaugat la ea, ca o putea face mai buna, mai perfecta.
Atunci îmi chem vanitatea în ajutor. Farâma aia de încredere pe care o mai am o pun la treaba sa ma ridice de unde eram cazuta, sa ma aseze pe propriul meu piedestal si ma admir asa cum sunt. Imperfecta, nedecisa, neîntreaga.
Toti avem framântarile astea fata draga, femeie Ireala ce ai aparut pe cararile virtuale intersectate cu ale mele si ale altora. Scutura praful îndoielii, taie capetele balaurilor si mergi încotro te duc pasii! Numai poposi sa te framânti, sa îndrepti, sa perfectionezi. Perfect nu iese niciodata. Oricât ne-am stradui.
