Crizele emotionale la copii – dovezi de autenticitate

Ma uit la el si ma minunez în fiecare zi. Nu e decât un bot de om, o mâna de veselie si generozitate, un bulgare de iubire pe care o împartaseste fara discriminari.

Si deodata, ca din senin, furtuna. Copilul vesel si energic se transforma într-un uragan. Nervi, amenintari, cuvinte aruncate, lucruri zburatacind prin casa, parintii deveniti cei mai aprigi adversari, situatia neînsemnata devenita capitala. Va sunt cunoscute si voua crizele emotionale ale copiilor? Cred ca tuturor parintilor le sunt cunoscute.

Noi am avut “parte” de ele din plin. De la 2 ani la 4 ani copilul a facut aproape zilnic câte o astfel de scena. Facea parte din programul nostru. Daca la început am încercat sa caut motivele, sa remediez situatia, sa îndrept lucrurile ce pareau ca îl supara, destul de repede am înteles ca e imposibil. Motivele declansarii erau de multe ori absurde: ba cercul nu e patrat, ba soarele nu e albastru, ba ciocolata s-a topit, înghetata nu e la cornet si multe altele. Am scris un articol amplu despre asta cu 4 ani în urma si ma uimesc înca de cât de adevarat s-a dovedit a fi si dupa trecerea anilor.

1794627_10152035129472705_776117598_nAcum, la 6 ani, copilul întelege mai bine lumea din jur, îsi întelege si gestioneaza mult mai bine propriile emotii si trairi. Cu toate acestea sunt momente când supapa aceea se deschide, lasând locul frustrarilor, furiei si altor astfel de sentimente sa rabufneasca. Indiferent ca e o cauza majora sau minora, nevoia de a plânge, de a fi nervos, de a fi în opozitie, se manifesta zgomotos. Cuburile zboara prin casa, lego se împrastie cât colo, patul din dormitor reprezinta teritoriul perfect pentru manifestarile lui: paturi, cearceafuri, perne, tot ce îi cade în mâna.

Furtuna dureaza câteva minute, cel mult 10. Uneori se manifesta prin plâns adevarat, alteori doar un plâns prefacut, fals. Dar emotiile îi sunt puternice, simtite mai ales prin cuvintele adresate.

Ce facem noi în timpul asta? Pur si simplu nimic. Da, chiar nimic. Îl lasam. Îl întelegem. Nu tipam, nu încercam sa îl oprim. Am încercat asta si nu facem decât sa prelungim situatia neplacuta.

Odata linistea asternuta îl luam în brate, îi spunem ca îl iubim si ca îi întelegem nevoia de a plânge, îi întelegem furia sau supararea. Daca e cazul discutam situatia. Daca nu, o lasam asa si mergem mai departe.

Copilul se linisteste pur si simplu. Nu poti identifica cu adevarat motivele care declanseaza aceste trairi ale copilului. Pot fi mai multe adunate, pot fi punctuale pe o situatie. Dialogul se face în momentele de liniste, dupa ce a trecut furtuna, sau chiar a doua zi.

Da, si plânsul si furia si frustrarea sunt sentimente omenesti, firesti, autentice. Mai ales autentice. Iar copiii sunt autentici. Ei nu stiu sa disimuleze ceea ce simt, ei nu stiu sa ascunda ceea ce gândesc. Iar asta ar trebui sa ne fie si noua lectie de zi cu zi. Pentru ca si noi avem zilele noastre de întunecare, de frustrare, de neputinta. Iar copilul care este înteles va întelege la rândul sau, nu va pretinde ca parintele trebuie sa fie tot un zâmbet si o veselie.

Eu obisnuiesc sa îi spun lui Dante, dupa un astfel de episod de furtuna: “nu e nimic. e normal. esti om. nu esti robot. ai sentimente si asta e foarte bine. daca simti nevoia sa plângi sau sa fii trist atunci fii asa cum simti”.

De multe ori îsi cere scuze pentru dezastrul facut în casa,  ne îmbratiseaza si ne zâmbeste, asa cum zâmbeste curcubeul dupa o ploaie repede de vara. Iar asta e tot ce conteaza la final: zâmbetul si întelegerea dintre noi.

Exemplu de situatie de acest fel, petrecuta de curând: eu bucataream iar el, împreuna cu sotul, pregateau jocul de Monopoly pentru a ne juca cu totii. Tatal îi spune sa sorteze împreuna piesele, banii si ce o mai fi, Copilul se înfurie dintr-o data si începe sa tipe ca el le face pe toate, ca el nu vrea, ca sa facem noi. Eu îmi vad de zarzavatul meu, tatal mai insisista de doua ori apoi pleaca din bucatarie spunând ca începem jocul când va fi si el pregatit (copilul). Dante pleaca si el în dormitor, începe sa arunce lucrurile pe acolo, plânge în hohote. Vine apoi sa ne arunce cuvinte grele, unele peste altele. Îl lasam sa plânga, sa se manifeste. Îmi rastoarna zarzavatul taiat din farfurie pe blatul de taiere. Plânsul si furia mai dureaza câteva minute apoi… liniste. Se duce la masa unde era jocul si începe sa aseze singur piesele, sa le sorteze. Taica-su vine si el, îl ajuta si începem jocul. Copilul îsi cere scuze pentru ce a facut, ne spune ca simtea nevoia sa plânga si sa fie “rau” si duminica merge mai departe. Fara analize, fara acuzatii, fara vorbe inutile. Cu multa rabdare si întelegere astfel de situatii pot fi depasite.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.