Oare am gresit?

Una din temerile cu care vine la pachet copilul este aceea ca noi, parintii, sa nu gresim. Ne informam, ne straduim sa facem totul bine atat pentru copil cat si pentru familie. Incercam sa mentinem un echilibru intre dorintele si convingerile noastre si dorintele si nevoile copilului.

Sigur, fiecare dintre noi este unic, fiecare copil e unic si fiecare familie are propriile standarde sociale si proriile valori. Jonglam cu toate astea pentru ca nu putem aplica mot-a-mot nici o idee dintr-o carte, nici o informatie prinsa din zbor de la tv si nici un sfat al vreunui specialist. Le combinam, le adaptam, astfel incat sa ramanem si noi cu mintea intreaga si copiii sa se simta ascultati si importanti.

Traim intr-o lume a contrastelor, intr-o lume a alegerilor. Da, acum avem posibilitatea de a alege o cale sau alta. Dar, cand esti parinte, stai mult timp in cumpana si te intrebi daca ceea ce ai ales este cu adevarat drumul cel bun si drept.

Sarbatorile sunt cele care ne aduc in atentie semne de intrebare. Obiceiuri, traditie, credinta, comercial – oare ce sa alegi? Ce sa transmiti mai departe copilului? Cand e copilul mic si tu la inceput de drum gasesti energie pentru a face tot ce se face, pentru a-i crea amintiri de neuitat (crezi tu cu convingere, uitand insa ca al nostru creier e ca o camara care, pe masura ce se umple, sterge ceea ce nu ii mai este de folos). Iti amintesti poate de tristetea sarbatorilor de pe vremea ta, uitand insa faptul ca doar facand comparatie era tristete. Daca compari saracia si lipsurile de atunci cu abundenta de acum, da, par triste. Daca privesti cu ochii copilului care erai, toate astea nici nu contau. Uiti ca doar dragostea si familia errau cele care contau cu adevarat. Uiti ca o portocala o imparteau cu bucurie doi sau chiar trei frati, fara sa se supere vreunul pentru gestul asta simplu.

Nu iti amintesti insa nici de credinta, de biserica, de rugaciune, de parintii care sa te duca de mana sa iei lumina. Eu una nu imi amintesc nimic din toate astea. Pentru ca asa erau vremurile, pentru ca asa erau parintii mei, pentru ca pur si simplu nu le-am avut.

Astazi pot alege. Comercial sau credinta, traditie sau modern, biserica sau mall. Unii aleg o cale sau alta, altii le aleg pe amandoua, altii aleg si una si alta.  Eu oscilez. Asta e cuvantul. Nu am gasit nici calea credintei manifestate in cadrul bisericii, nu am gasit nici calea modernismului  si a negarii totale a credintei. Sunt asa cum sunt vremurile: nici cal nici magar.

Dar cand ai in responsabilitate si educarea si indrumarea unuia sau mai multor copii, ce cale alegi? Cum stii sigur ce cale e mai buna?

Am mers cu valul si l-am adoptat pe Mos Craciun. Am pus daruri sub brad, am trait alaturi de copilul meu emotia descoperirii darurilor si bucuria lui a fost si bucuria mea.

Am mers cu valul si l-am adoptat cumva si pe iepurasul de Paște. Am pus un mic dar, simbolic, pe masa din bucatarie, alaturi de ouăle vopsite si cozonacul proaspat copt. Bucuria copilului a fost si bucuria mea.

Am adoptat-o si pe Zana Maseluta, cu cate un leu pentru fiecare dintisor (nu cu sume exorbitante cum mai aud pe la altii).

Aniversarile, onomastica, 1 iunie, iata noi prilejuri de a-ti munci mintea despre darurile pe care sa le oferi copilului.

Dar an cu an copilul a crescut si intrebarile au inceput sa apara: cine pune darurile, cum vine Mos Craciun? Exista cu adevarat magie?

An cu an au crescut si presiunile privind alegerea darurilor. Nu, copiii de azi nu se multumesc doar cu o portocala. Chiar daca nu am un copil pretentios, care se bucura de orice dar, a invatat si el sa ceara inainte. Si zau ca cerintele copiilor de azi nu sunt deloc simplu de indeplinit.

Am oscilat si in privinta mersului la biserica. Au fost ani in care am mers si ani in care nu am mers. Dupa cum am simtit si m-am simtit. Nu ne-am impus nimic si nici nu am avut vreo traditie a familiei de respectat si de transmis.

Anul acesta insa simt ca am fost cu totul aeriana. Oboseala, solicitarea zilnica cu doi copii, m-au facut sa las lucrurile sa se intample, sa inccetinesc ritmul, sa fac doar ce pot. Am gatit strictul necesar, cat sa avem mancare doua zile si sa nu fiu nevoita sa intru printre oale decat pentru a face cel mult o salata si sa simt si eu ca e sarbatoare. Nu m-am dat peste cap sa am casa curata pentru ca oricum zilnic e de facut ordine si curatenie la noi in casa.

Ajunul Pastelui m-a gasit cu o durere teribila de cap iar seara am adormit cu totii inainte de 11 noaptea. Nici gand n-am avut de iepuras sau biserica.

Dimineata insa Dante cauta darurile de la iepuras. Mi s-a strans un pic inima, nu am stiut ce sa ii spun. Luată repede am zis ca este ciocolata in frigider si bunatati sunt pe masa. A tacut. A doua zi insa povestea s-a repetat. Copilul cauta cadoul de la iepuras. Cand a vazut ca nu este nici de data asta l-am vazut cum se intuneca, cum se supara, s-a dus in camera lui si si-a pus perna in cap. M-am consultat cu soțul si am decis sa l lasam o vreme in pace. Mi-am muncit mintea cum si ce sa zic si cum s-o dreg.

Cand a simtit a venit langa mine si am discutat. I-am amintit ca niciodata nu i-am spus ca ar veni un iepure magic la noi in casa, ca e vorba doar de un simbol, ca e o traditie din vremuri trecute. Doar ce citisem despre asta si eram deja informata. Am cautat apoi povesti despre iepuras.

Atunci, cintind povestile, am simtit din nou ca mi se strange inima: in povesti spune ca iepurasul , fie el si simbolic, vine cu dulciuri si mici daruri pentru copii. Mici. Nu jocuri scumpe, nu haine de firma sau mai stiu eu ce.

Mi-a parut rau in sufletul meu ca am uitat. Mi-a parut rau ca nu m-am ingrijit sa ii las pe masa un mic dar. Orice. S-ar fi bucurat. Nu a contat ca primise o carte inainte sau ca ii luasem un tricou pe care sa il picteze el. Nu, el vroia surpriza. Magia aceea a surprizei, a descoperirii darului aparut ca prin minune peste noapte. 

Simt ca am gresit. Mi-a spus ca el vrea sa mai creada in magie, sa creada ca Mos Craciun si Mos Neculaie exista, ca nu e asa cum spun copiii la scoala, ca parintii pun darurile. Iar eu ma bucur ca simte asa. 

Si totusi as vrea sa pun mai mult accent pe partea spirituala a sarbatorii, sa inteleaga mai bine de unde provin anumite obiceiuri, sa inteleaga semnificatia daruirii mai mult decat pe cea a primirii. Dante e un copil generos si mereu a fost dispus sa dea din putinul lui. Nici la daruri nu a avut pretentii exagerate sau nu s-a simtit dezamagit de ceea ce a primit. E un copil bun si sensibil si cumva imi pare rau de episodul asta care l-a intristat. Iar eu am fost foarte suparata pe toata parada asta comerciala care se face cu iepurele care aduce daruri. Asa ca am zis ca nu, iepurele nu mai aduce nimic. Dante insa nu tine supararea, azi nu a mai spus nimic despre asta.

Ma intreb insa care va fi calea pe care vom merge la Horia.

Iata cum, fara intentie, si parintii fac greseli. Noi obisnuim sa ii spunem lui Dante ca nici noi nu le stim pe toate, nu am mai avut copii si nu suntem foarte siguri ca tot ceea ce facem e bine. Dar suntem deschisi sa il ascultam si pe el si, impreuna, sa gasim cea mai buna solutie.