Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni

Cartea asta scrisă de Ioana Chicet Macoveiciuc  este ca o întoarcere într-un trecut pe care nu l-am uitat dar l-am lăsat acolo, într-un colț de minte.

Știi cum e atunci când e cald și bine, atât fizic cât și psihic, iar cineva vine și te transportă dintr-o dată într-o epocă în care frigul era la el acasă?

Cam așa am simțit eu de la primele pagini. Oana, fata cu părul neobișnuit de creț, își trăiește tinerețea într-o cameră de cămin pe care o împarte cu alte trei fete. Un cămin studențesc în care cartofii prăjiți la reșou sunt mâncarea de bază, în care vântul pătrunde nestingherit prin geamurile sparte de pe holuri, mâncarea la comun este ceva obișnuit, pachetul de acasă cu mâncare gătită este așteptat ca ceva sfânt, apa caldă e doar un vis frumos iar banii sunt un fel de nirvana.

Nu știu cum mai este acum prin căminele stundențești dar mie cartea asta mi-a răscolit niște amintiri care mă fac să îmi pun niște întrebări  privind normalitatea anumitor epoci. Ceea ce trăiam noi atunci era ceva normal, nu  știu cât de mult se stresau părinții noștri de aspectele astea, cât de mult se punea pe tapet la administrația căminelor confortul și starea de bine a studenților. Eu țin minte că ai mei părinți nu și-au pus niciodată problema că ar trebui să fie altfel. Am crescut în frig și fără apă caldă iar pentru noi asta era o normalitate. Ba chiar aș putea spune că la cămin simțeam mai mult confort decât avusesem acasă când eram mici..

La căminul studențesc caloriferele erau cât de cât calde, reșoul din mijlocul camerei era un fel de șemineu în jurul căruia ne adunam la povești, socializare aveam din plin alături de colegii noștri. Datorită tinereții noastre nu ne făceam griji nici de mâncarea pe care o aveam sau nu, nu ne întrebam dacă e sănătoasă sau nu, prăjeam cartofii în untură și mâncam cu mare poftă supă la plic sau orez fiert în zeamă de cuburi concentrate care țineau loc de carne și legume.

Privesc acum la modul în care ne creștem copiii, la atenția pe care o acordăm la fel de fel de detalii, la confortul pe care vrem să li-l oferim, la tendința pe care o avem de a-i proteja de greu, de frig, de suferință, fie ea și din iubire.

Apropo de iubire. Cu siguranță aproape toate am avut un Andrei  care ne-a dat peste cap și care a rămas în mintea noastră ca un ”cum ar fi fost dacă”. Sunt iubiri care au rostul lor, care sunt pragul  spre maturizare. Din păcate pe noi nu ne asculta nimeni dacă încercam să spunem de ce nu mâncăm, de ce nu dormim și, în general, de ce nu trăim. Părinții noștri aveau o placă pe care o repetau obsesiv: noi ne sacrificăm pentru voi și voi trebuie să învățați. Atât. La atât trebuia să se reducă viața noastră.

Puțini părinți știau de dramele sufletești prin care treceau copiii lor și mult mai puțini considerau că ar fi fost cazul să asculte și să analizeze ce se petrecea chiar lângă ei. Creșteam și ne maturizam singuri, sprijinindu-ne unii pe alții, confruntându-ne cu probleme direct, speriindu-ne de ceea ce ni se întâmpla, de ce simțeam, ascunzând de cele mai multe ori totul. Sentimentul de rușine, teama de a nu îi face de râs pe părinți, necunoașterea vieții și nedeținearea de informații corecte ne făceau să avem grijă doar de aparențe, de ceea ce ni se spunea: tu trebuie să înveți ca să ajungi bine. Acel bine pe care îl știau și credeau ei: un serviciu bun, cu un venit sigur, o familie liniștită, copii, o casă luată cu credit la bancă și cam atât. Despre suflet, emoție, dorințe, vise, ambiții personale sau înclinații și pasiuni nu vorbea nimeni.

Acceptarea și compromisul au fost cele care au pus bazele carierei și vieții multor tineri. Care tineri acum au deschis ochii și se străduiesc să se cunoască mai bine pentru a-și putea crește copiii cu mai multă atenție la toate cele pe care nu le-au avut ei, sufletește vorbind. Să le ofere copiilor acea căldură mult râvnită în anii aceea de frig și teamă. Emoțional vorbind. Și nu numai.

Cartea Ioanei este însă o poveste de iubire, de viață. Fiecare va găsi în ea propriile repere și gânduri. Eu însă m-am oprit în primul rând la cele scrise mai sus.

Cartea se citește ușor dar eu vă recomand să nu o ”înghițiți” dintr-o dată ci să o savurați în decursul mai multor zile, pe etape, pe capitole, pe vârste. Vă trebuie pauze de respirat pentru a vă putea trage sufletul alături de Oana. Apoi încă o pauză pentru a vă gândi la viața asta… Viața asta care e ca o Roată Mare ce te urcă sus, sus de tot, te lasă un pic să privești lumea de acolo, de la înălțime, și apoi te coboară cu mult mai multă repeziciune decât ți-a luat să urci.

 

 

12 thoughts on “Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni

  • January 19, 2018 at 8:08 am
    Permalink

    Ce frumos ai scris 🙂 Uite ca m-am facut curioasa si imi propun sa o citesc si eu, cat de curand!

    Reply
    • January 19, 2018 at 8:48 am
      Permalink

      Nu prea e frumos ce am povestit eu aici daca e sa privim realist dar faptul ca a ajuns la sufletul tau face sa fie frumos :). si eu imi doream sa citesc cartea de multa vreme si acum am primit o de la o fată la un schimb de carti. nu stiam la ce sa ma astept si m a surprins cu totul prin ceea ce mi a transmis.

      Reply
  • January 19, 2018 at 9:05 am
    Permalink

    Mai, eu acum stau si ma gandesc… da, am evoluat mult insa nu cumva incepem sa cadem in extrema cealalta?! Parca prea multa grija si parca un control care ”oficial” nu exista dar… se manifesta. Aparent le dam multa libertate dar ii controla cu grija noastra exagerata.

    Reply
    • January 19, 2018 at 9:08 am
      Permalink

      asta ma gandesc si eu. uite ca noi am supravietuit, tineretea te face puternic si sa induri orice. cele care nu se vindeca insa usor sunt ranile sufletesti si acolo chiar cred ca nu trebuie sa actionam ca parintii nostri si sa fim mult mai atenti. la supravietuirea in orice conditii eu mereu spun ca trebuie sa ii invatam pe copii ca nu vor avea mereu confort si mancare bio si vor trebui sa se adapteze.

      Reply
  • January 19, 2018 at 9:15 am
    Permalink

    Chiar eram curioasa daca iti va placea. Ai scris tare frumos.

    Reply
    • January 19, 2018 at 10:58 am
      Permalink

      daca mi am dorit o mult era normal sa imi si placa chiar daca a deschis niste sertare cu amintiri pe care le credeam inchise bine :).
      multumesc de apreciere!

      Reply
  • January 21, 2018 at 1:42 pm
    Permalink

    Acum, dupa ce ai scris, trebuie neaparat sa citesc cartea. De pe blog nu pierd niciun articol, imi place foarte mult si cum scrie dar si cum gandeste.

    Reply
    • January 22, 2018 at 7:15 am
      Permalink

      Ma bucur ca am starnit curiozitatea cu ceea ce am scris. Am ezitat un pic sa scriu ptr ca nu e propriu zis o recenzie a cartii ci mai mult o analiza a cum a fost si este. avem nevoie sa ne amintim din cand in cand anumite lucruri.

      Reply
  • January 25, 2018 at 4:53 pm
    Permalink

    O cu totul altfel de descriere decat ce am ami citit pana acum despre cartea Ioanei 🙂 Si cum spuneau si alte cititoare, m-ai facut curioasa- pentru ca perspectiva ta mi se pare cu totul deoasebita..

    Reply
    • January 25, 2018 at 5:00 pm
      Permalink

      Multumesc mult! Eu am vazut in carte mai mult decat o poveste de dragoste si sunt sigura ca si Ioana a vrut sa transmita mult mai mult. Pentru mine a reusit :).

      Reply
  • February 2, 2018 at 4:09 pm
    Permalink

    Nu stiu cartea dar articolul tau mi-a adus aminte de viata de camin cu geamuri sparte, de cartofii prajiti in untura pe resou si orezul cu 2 cuburi knorr, de apa bauta de la robinet si desertul luxos numit eugenie, de replica obsesiva a mamei: “sa inveti ca eu ma sacrific pentru tine”. Uneori ma gandesc daca nu duc si eu la obsesie replica : “sa mananci, puiul mamei :D”

    Reply
    • February 4, 2018 at 11:34 am
      Permalink

      Tocmai citesc o alta carte acum in care se explica cumva si obsesia asta a mamelor pentru hranirea copiilor :).
      Pana la urma am avut o studentie frumoasa chiar daca a fost plina de lipsuri si am simtit de multe ori ce inseamna sa iti fie cu adevrat foame.
      Mie una cartea mi-a scos la iveala o perioada pe care aproape ca o negam in amintirea mea tocmai prin multele rîni care au însoțit-o. Citind cartea mi am dat seama cca am avut o viata normală pentru acele vremuri.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.