Psi-luneli : Dorinta

Credea ca are toata fericirea lumii aproape. Credea ca inima-i e daruita pe vecie si lacatele ce o tineau in adancimi de cufar si-au pierdut demult cheile ce stiau a le desfereca. Credea ca tot ce are e tot ce si-a dorit vreodata. Ochii limpezi nu stiau decat o singura culoare: aceea a luminii date de supremul adevar.

Dar o lume intreaga in jur era macinata de patimi. Ziduri se daramau, inimi se sfarmau, lacatele sareau unul dupa altul de la cuferele pastratoare de eterne iubiri.

Se intreba zi dupa zi, cu mirarea intiparita pe chip: oare de ce? oare de unde? oare cine e responsabil de toate aceste cataclisme?

Dar a venit o zi. O ora. Un minut. O clipa. Acea clipa cand el s-a apropiat. Cand i-a zambit. Cand a intrebat-o. Cand i-a raspuns. Cand i-a intors zambetul. Cand ochii li s-au  intalnit. Doar o clipa. Si un suras. Si o vorba. Atat.

Dar acel atat a fost de ajuns. Chiar de el a pasit mai departe. Chiar de ea a pasit mai departe. Fiecare in alta parte.

Atunci a inteles. Atunci a aflat. Era Ea. Dorinta. Ea singura era vinovata de a-si fi uitat fericirea, de a-si fi desferecat inima, de a fi gasit cheia lacatelor.

Oare va mai afla drumul inapoi? Va reusi sa prinda inima si sa o inchida iarasi in cuferele stiute? Va mai fi aceeasi fericirea ce o credea deplina?

……………………………..

Privind inapoi, peste ani, a apreciat altfel dorinta de atunci. Fericirea a fost mai mare. Cuferele au devenit mai sigure. Pastratorul cheilor nu le-a mai lasat nicicand la vedere. Inima ei nu s-a mai lasat prada  privirilor fugare si nici ea, Dorinta, nu a mai vizitat-o de atunci. I-a fost de ajuns ca a aflat si-a inteles.

Cu parul nins acum, le vorbeste nepoatelor despre aceasta Doamna ce vine macar o data in viata spre a tulbura ape, a clatina ziduri, a incerca iubiri.

…………………………………

Despre Dorinta in fel si chip au mai scris cei ce s-au inscris aici.