”Semn ca te am” de Ioana Chicet Macoveiciuc

Suntem generația de femei care și-au propus să trăiască altfel decât mamele și bunicile noastre, suntem generația de părinți care ne-am propus să ne creștem copiii altfel decât am fost noi crescuți și decât au fost crescute generații întregi de copii înaintea noastră.

Dar noi, cei de azi, suntem rezultatul educației primite ieri și ducem cu noi bagajele emoționale și sociale ale atâtor generații trecute.

Oricât ne spunem și ne propunem să acționăm și să ne purtăm diferit, în mintea noastră se aud vocile părinților noștri iar gura nu ezită să pronunțe cuvinte pe care nu am fi vrut să le rostim. Ducem cu noi poveri emoționale, ticuri verbale, amintiri, răni și suferințe despre care nu am avut curajul să vorbim, despre care nu s-a vorbit cu voce tare ani la rând.

Ioana a avut însă curajul și a dat glas multor astfel de poveri ce apasă pe umerii femeilor: amintiri ale violențelor din familie, autoritate parentală, patriarhat impus cu forța, subapreciere a efortului depus, lipsă de încredere în propria persoana, desconsiderare și devalorizare.

Cartea Semn că te am răscolește și în cea mai echilibrată femeie amintiri și gânduri, descoperă răni ce se credeau vindecate, spune povești spuse doar în șoaptă.

Fără să facă abuz de violență exacerbată sau detalii macabre, cartea ne amintește de vremurile în care era firescul de zi cu zi ca din unele apartamente vecine să se audă câte o femeie țipând disperată, ca unele mame să își ia pruncii de mână și să se refugieze la câte o vecină mai curajoasă până când bărbatul casei se potolea. Poate unele din cititoarele mai tinere nu-și amintesc sau nu au trăit acele vremuri, dar eu le țin minte deși eram doar un copil. Se vorbea în șoaptă de câte o colegă de muncă de-a părinților care venea cu un machiaj mai strident, știind toată lumea ce ascundea acel artificiu. Nu se vorbea nicăieri despre violența în familie deși ea era prezentă în foarte multe case. Azi se vorbește mai răspicat despre asta dar încă se întâmplă tragedii ziua în amiaza mare.

Eu nu am să vă povestesc cartea pentru că personajul feminin, Ana, merită descoperit și trăit de fiecare cititor în parte pentru a găsi în el acea părticică care i se potrivește.

Cartea vorbește despre speranță, despre faptul că femeile de azi au curajul pe care puține femei l-au avut în trecut, acela de a-și lua soarta în propriile mâini și de a fi ele însele, dincolo de convenții sociale, fără a-și mai lăsa viața în mâinile altuia, fie el și iubitul.

Unul din efectele pe care care l-a avut cartea asupra mea a fost că am plâns. Da, pentru mine e mare lucru pentru că eu plâng foarte foarte rar, poate o dată la câțiva ani. Ei bine, acum, sub influența cărții, a fost de ajuns o vorbă de a soțului (spusă mai mult din obișnuință cu care și el a fost crescut) pentru ca lacrimile să iasă nechemate. Parcă toate generațiile de femei care au auzit și îndurat vorbe grele, fapte și dureri s-au răsculat în mintea mea. Se înțelege că omul meu s-a speriat și că apoi am stat de vorbă despre ce s-a întâmplat, dar pentru mine a fost un semn că această carte scoate la iveală răni pe care poate le credeam vindecate, situații pe care le credeam depășite.

Citind cartea am sperat ca tragedii ca cea întâmplată Nicoletei, femeia căreia îi este dedicată cartea, să nu se mai întâmple. E cumplit să deschizi FB-ul într-o oarecare si să vezi o mulțime de prietene care deplâng moartea unei femei frumoase, tinere, a unei mame de copii mici, ucisă chiar de propriul soț.

Cum la fel de cumplit e să vezi în jurul tău femei speriate de proprii soți, femei care nu au curajul să își ia copiii și să plece, femei terorizate și dezumanizate. Așa ceva nu ar trebui să se mai întâmple în zilele noastre.

Sper ca această carte să ajungă la fete tinere, să o citească și să înțeleagă că alegerile lor pentru viitor depind doar de ele și că nimeni nu trebuie să hotărască pentru ele.

 

Pentru că îmi place să împărtășesc cărțile bune cu prietenele, am rugat-o pe Maria să îmi lase câteva rânduri despre ce a simțit după ce a citit cartea. Iată ce mi-a scris:

”Spaima omului, cea mai mare, este să nu fi trăit până la sfârșit viața aceea idioată, absurdă, cum bine spunea Eliade. Cartea te așează față in față cu toate fricile nerostite, iți recunoaște vocea interioară ca cea mai bună prietenă, cinică, rece, dar mereu pe fază. Te forțează să recunoști printre rânduri frânturi din viețile altora. Și a ta. Parcă toată realitatea, nemiloasă, crudă, fatalistă s-a năpustit asupra unui singur suflet.

Spun unii că viața te va face mai întâi puternic, iar mai apoi fericit. Se mint singuri; altfel cum să explici durerea surdă din inimă pe care o auzi străbătînd ca o nălucă până în ungherele minții? Ce știm despre soartă, despre dreptate, despre iubire, despre viată? Ce știm despre noi, despre alții? Cât auzim? Cât vedem? Cât simțim și înțelegem din ceea ce ne e dat nouă sau altora? O carte care îți așează sub ochii înlăcrimați o lupă și îți cere să privești încă o dată la tine, în tine. O carte pentru care mi-am făcut o cafea în miez de noapte. O noapte albă de cuvinte, gânduri și lacrimi.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.