Vision Board – un fel de panou cu butoane catre speranta

La începutul lunii martie am ascultat câteva materiale video despre Abundență. Am ajuns la ele pentru că la începutul anului mi-am setat acest cuvânt ca și ghid pentru acțiunile și planurile mele.  Am înțeles astfel că abundența nu se referă doar la sacii de bani pe care îi visăm toți. Bogăția noastră stă în multe alte lucruri: lecturi, oameni cunoscuți, locuri vizitate, cunoștințe acumulate, aerul proaspăt al unei dimineți de vară la țară.

Știu că în zilele astea e cam greu să ne mai gândim la sensurile cuvântului ăsta, ce să mai vorbim de bani mulți sau împlinirea planurilor propuse.

Cu toate astea, la câteva zile de când a început toată nebunia, simțind nevoia să evadez din realitatea imediată, am început să visez. Am luat un carton, câteva bucăți de hârtie și, împreună cu copiii, ne-am apucat să facem un Vision Board.

Am trecut acolo dorințe mari și dorințe mici. Am așternut sub formă de desen pizzeria la care viseaza Dante (Start-up Nation poate fi o bună soluție de finanțare pentru început de drum), casa visurilor noastre și o livada pe lângă ea, yacht-ul în Pacific, locuri de vizitat și alte câteva vise năstrușnice. Până la urmă nimeni nu ne oprește să visăm.

Am trecut însă și câteva dorințe mici, dar atât de mari și de calde acum, în vremurile pe care le trăim. Visez la o cafea cu prietena mea de la munte, visez la o petrecere cu fetele mele dragi din oraș, visez să îmi îmbrățișez părinții aflați atât de departe de mine, visez la familia reunită în jurul unei mese bogate cum doar la Moldova poate să fie, visez la orașul în care ne-am propus să ne mutăm și a cărui atmosferă o rememorez de câte ori pot. Dar cel mai mult și mai mult visez la veselia oamenilor, la dorința lor de a avea mai multă speranță și încredere în propria lor viață.

Am trecut prin zile cu panică, cu frică, cu informații contradictorii care m-au făcut să tremur. Am reușesc să le depăsesc  controlându-mi respirația, conștientizând fricile, acceptând anxietatea, consumând ceea ce simțeam fără să ascund sau să ignor. M-a ajutat să vorbesc cu soțul, cu prietenele, să ascult materiale pentru depășirea unor astfel de momente.

Dar la fel de mult m-au ajutat preocupările mele de zi cu zi, activitățile creative cu copiii și nu numai. Am pictat, am desenat, am văzut mulțime de filme cât nu am văzut în ultimii cinci ani adunați la un loc, am descoperit comediile franțuzești cu umorul lor aparte, am privit minute în șir cerul, copacii, veverițele, am ascultat povești online și muzică liniștită, m-am rugat seara împreună cu cei mici, am dormit între ei, în căldura plăcută și odihnitoare a somnului de copil.

E greu să acceptăm ce ni se întâmplă, am simțit că sunt blocată în neacceptare. Începeam să plâng doar când mă întreba Horia când poate merge la grădiniță că lui îi este dor de doamne. Îmi este teribil de ciudă că ei nu mai pot merge la școală, chiar dacă Dante a început școala online, se vede video cu colegii și doamnele aproape zilnic și pare să se fi adaptat mai repede decât mă așteptam la situația dată. Chiar m-a surprins că, după ce toata iarna a bodogănit că el vrea să aibă copii în preajmă, că vrea să facă activități extrașcolare cu copiii, acum acceptă atât de bine faptul că suntem izolați de celelalte familii.

Dar de sperat încă putem spera. Visăm la magazinul nostru de bijuterii hand-made, cu un colț pentru galerie de arta, cu întâlniri de oameni frumoși veniți la un ceai și lectura unei cărți. Chiar dacă toată lumea vorbește acum despre criză, eu vreau să cred că accesarea de fonduri europene va fi mereu la îndemâna celor ce au curajul să își transforme viziunea în realitate. Haideți să construim lumea pe care ne-o dorim îndrăznind întâi să visăm iar apoi apelând la soluțiile existente!