Pandemia – primele saptamani

Șoc Negare Frustrare Depresie Acceptare  Experimentare Decizie – sunt cuvinte pe care probabil că le-ați auzit și voi zilele acestea.

Negare

Mai întâi a fost negarea. A început cam prin noiembrie, cu câteva știri postate de către colega din Taiwan, despre un virus care ar fi apărut în China. Apoi au început să  rostogolească spre noi cifre, scenarii, zvonuri. Dar totul era departe, era ”la ei” acolo. Au urmat apoi sfaturi despre cum ar trebui să ne protejăm, să începem să cumpărăm diverse accesorii. Dar noi ne vedeam de ale noastre. Veneau Crăciunul, Anul nou, sărbătorile.

Ianuarie a venit cu bucuria regăsirii de după vacanță, parcă nici zvonurile nu mai erau așa de multe de acolo. În România nici nu se aflase măcar, oamenii obișnuiți nu-și băteau capul cu asta. Nici în America nu erau semne că s-ar face ceva pregătiri.

Dar februarie începea să dea semne că ”la ei” devenea mai ”la noi”, în Europa. Italia rostogolea deja cifre, începeau Spania și Israelul. Peste Ocean însă era tot departe. România, se știe, are oricum protecție divină și nu ne atinge nici o vrajă. Dar…

Șocul

Dacă pe 8 martie încă ne bucuram de întâlnirea noastră de grup și celebram ziua femeii, o săptămână mai târziu realizam că toate astea vor rămâne doar amintire. La școală copiii erau învățați să se spele tot mai des pe mâini, în grădiniță nu mai puteau intra nici părinții fără spălat pe mâini și dezinfectat. Orice tuse sau strănut se solda cu trimis acasă. Numele cel temut începuse să apară tot mai des în comunicatele oficiale.

În câteva zile măsurile de închidere școli, magazinele golite, mutarea activității în online, aduceau cu ele certitudinea că ”la ei” devenise lumea întreagă. S-au luat măsuri, s-au impus restricții, s-au contestat măsuri, s-au încălcat restricții. Am privit rafturile goale și m-am întors în trecutul comunist cu o teamă pe care nu credeam să o mai trăiesc, am plâns când Horia m-a întrebat dacă merge la școală că lui îi este dor de doamne. Refuzam să cred că totul se schimbase în câteva zile.  Îmi doream să am o baghetă magică să pot da timpul înapoi. Dar cuvântul pandemie era deja printre noi. Si nu doar cuvântul, ci realitatea.

Frustrare

Asta a fost etapa care pe mine a început să mă dea peste cap. Realizam deodată că toate călătoriile noastre, toate vizitele mult dorite la muzee, toate întâlnirile planificate, aveau să fie amânate sau anulate. Biblioteca s-a închis de pe o zi pe alta și stocul nostru de cărți nu a mai fost refăcut. Cu fiecare zi, simțeam că pierd cu totul controlul pe care credeam că îl am asupra vieții noastre.

Toate informațiile mă duceau cu gândul la sfârșit. Nu mai vedeam nimic după. Nu mai exista ”după„. Fiecare nouă măsură luată, fiecare mesaj de la școli, fiecare titlu văzut pe internet, mă făceau să mi se strângă stomacul. Nodul din gât creștea cu fiecare zi.

Pe internet toată lumea părea că știe ce are de făcut. Cuvintele ”distanță socială” parcă existaseră dintotdeauna în vocabularul oamenilor. Mămicile s-au apucat de făcut liste de meniuri, de gătit gogoși și făcut pâine, de organizat timpul și activitățile copiilor. Oamenii au început să lucreze de acasă, soțul își vedea de cursurile și cărțile lui.

Eu mă simțeam ca un leu în cușcă. Mă trezeam la 11 și până la 2 abia găseam puterea să mă dau jos din pat și să mănânc ceva. Câteva zile nu cred că mi-am văzut cu adevărat copiii. Doar seara mă culcușeam lângă ei, îi strângeam în brațe, ascultam împreună povești, ne rugam și adormeam cu ei, luându-mi parcă eu putere de la ei. Dante îmi spunea într-una că va fi bine, că orice problemă are și o soluție.

Mi-am văzut părinții pe cameră. Am plâns cum n-am mai plâns de mult. Am simțit un dor teribil, m-am temut cumplit. Mintea mea era blocată pe ”ziua de mâine nu mai există”. Anxietatea creștea.

Am început să fac exerciții de respirație. Am început să fac ușoare exerciții de sport și de yoga dimineața. A început școala online și Dante avea nevoie să fiu lângă el la ora 9, să îl îndrum.  Am tras de mine să îmi fac o rutină. M-am deconectat de la FB. Am luat o pauză. Am început să caut soluții. Am discutat cu soțul, am analizat fricile, am analizat scenariile din capul meu. Nu am negat ce simt, nu am ascuns.

Am început să înțeleg că nu stă în puterea mea să controlez ce se întâmplă în lume. Dar stă în puterea mea să fac ce depinde de mine. Ne-am dus la cumpărături să facem provizii după ce am văzut o coadă imensă în California, cu oameni care stăteau afară cu cărucioarele. Kilometri de cărucioare și oameni. Am făcut o asigurare medicală suplimentară. Cu alte cuvinte am asigurat mediul în care urma să ne petrecem timpul.

Am început să caut informații științifice, să înțeleg cu ce ne confruntăm. Mi-au făcut și mai rău. M-am oprit.

Pe pilot automat am început să reiau activitățile zilnice. Am făcut cu copiii un Vision Board. Am colorat curcubeu, flori, soare zâmbitor. Storceam de la fiecare zi un pic de frumos.

În jurul meu parcă toți aveau elan. Se aruncau cu energie în proiecte noi, în tot mai multe bunătăți de gătit și tot mai multe activități cu copiii.

Au venit apoi către mine tot felul de teorii. Le știți și voi. Ba că e una, ba că e alta, ba că e de la aia, ba că de la ailaltă. Mintea mea era în căutare de răspunsuri. Vroiam să înțeleg de ce.  Vroiam o certitudine că cineva știe care este soluția. În fiecare zi așteptam o veste nemaipomenită, așteptam ca cineva să strige: ”am învins!”.

Acceptarea

Când am înțeles că asta nu se va întâmpla prea curând, că ziua de azi este ce avem, că în puterea noastră stă doar să facem ca ziua asta să fie frumoasă, plăcută, că cei de lângă noi sunt cei cu care împărtășim fiecare zi, am început să accept. Am început să respir din nou. Am început să scap de nodul din gât. Am început din nou să vorbesc cu oameni, să dau telefoane, să îmi văd cu adevărat copiii.

Sunt câțiva oameni către care mă uit de niște ani, sunt oameni cu care mă simt mândră că pot comunica, că i-am întâlnit în viața reală. De la Ioana Marinescu imi iau putere să merg mai departe când văd că asta face și ea, deși a avut un an ca un  roller coster.. De la Ioana Budeanu primesc in fiecare săptămână câte un email care mă trimite către alți oameni minunați sau care mă trimite să mă uit mai bine în mine și să caut acolo răspunsuri. De la Andreea Dragomir îmi iau inspirația pentru zâmbete, energie, organizare. Am început, prin ei, să îmi schimb direcția în care mă uit, să accesez alt tip de informații, să fac liniște în capul meu, să fac pace cu ziua de azi și să aștept cu interes ziua de mâine.

Am înțeles că e ”It’s ok” să nu mă apuc să învăț acum germana, să nu îmi deschid acum afacerea vieții mele, să alerg 10 kilometri sau să fac 50 de flotări, să nu mă dau de trei ori peste cap să îmi fac copiii fericiți în fiecare zi, să gătesc patru feluri de mâncare și două prăjituri, să simt uneori că nu am de ce să mă ridic din pat.

Am înțeles că fiecare are ritmul lui de a face față unei situații cu care nu s-a mai întâlnit în viață. Fiecare are felul lui de a gestiona ce simte, ce face, ce transmite.

Azi am mai înțeles ceva: chiar și căutarea de informații despre cum să facem față anxietății, depresiei și altor sentimente copleșitoare, tot cu gândul la ce se întâmplă ne duc.  Să stăm toată ziua în căutarea de soluții pentru a nu ne simți rău e aproape la fel cu a ne uita la știri.

Am început să trăiesc fiecare zi așa cum făceam și până acum. Am zile în care am chef să mă aranjez, să mă îmbrac frumos, așa cum am zile în care pun un tricou și un pantalon de zi cu zi. Uneori am inspirație să pictez sau să lucrez ceva, în altele am chef doar să stau în pat și să mă uit la un film.  Ne bucurăm de faptul că putem ieși afară pe lângă casă, suntem recunoscători că suntem împreună, că avem tot ce ne trebuie.

Am început exercițiul de recunoștință pe grupul coordonat de Cristina Oțel. În fiecare zi îmi duc mintea către ceva ce mi-a adus bucurie, către ceva pentru care pot să mulțumesc.

Seara fac un exercițiu ușor de meditație și adorm cu muzică ambientală. A fost calea cea mai bună de a mă ajuta să adorm ușor și să dorm bine toată noaptea.

Încă nu am luat vreo decizie măreață. Dar cochetez cu câteva idei care au încolțit de la începutul anului. Încă nu am descoperit vreo mișcare revoluționară  care să mă inspire și cu care să merg cu ochii închiși, dar am găsit un grup pe care oameni din lumea întreagă postează fotografii a ceea ce văd ei de la ferestrele caselor lor. Asta ne face pe toți să ne simțim împreună. E o călătorie fascinantă în locuri uimitoare de pe planetă.

Mă bucur că am acces la oameni care mă inspiră, că pun în fiecare zi câte un strop de frumos și că reușesc să aduc și eu, la rândul meu, bucurie și inspirație altor oameni, printr-un mic gest al meu. E ceea ce pot face acum. Fiecare zi e un pas înainte.

Vă invit să intrați pe linkurile din articol! Sigur veți găsi ceva ce vi se potrivește, vă inspiră, vă face să respirați mai relaxat.