Ploaie, ganduri, luni

A început o nouă săptămână. E din nou luni. O zi ciudată, cu ploaie multă, cu nor, cu atmosferă de toamnă. Doar florile și mugurii ne amintesc că e primăvară. Natura zice că e primăvară dar în noi ce anotimp mai este?

Văd că oamenii se adaptează la situația actuală. Se fac pregătiri pentru a lua lumină, înțeleg că în țară vor fi voluntari. Încă nu știu cum va fi posibil asta la blocurile cu câte 7 scări și 10 etaje, dar oamenii caută soluții.

Am văzut ieri un filmuleț, de aici din America, cum o familie mergea cu mașina în fața caselor vecinilor iar vecinii, cu copii și căței, dansau pe muzică, îi așteptau. Da, părea fain și distractiv. Dar…

Azi am avut întâlnire pe zoom cu fetele de aici. Grupul nostru vesel care se reunea săptămânal. Parcă nici nu știam ce să zic. Mă uitam la ecran, mă uitam la ele. Unele găteau, altele erau dezinvolte. Multe din ele fac asta cu prietenii de acasă. Unele erau ca și mine, tăcute și doar se uitau mirate. Parcă nu ne venea să credem că ne vedem doar așa, după o lună de zile. Mie mi-e greu să accept. Suntem toate în același cartier de case și ne vedem pe un ecran.

Dante face școala online. Zi după zi parcă are tot mai puțină tragere de inimă să facă ce are de făcut. Dar aseară mi-a zis că abia așteaptă ziua de azi. Apoi se întreba de ce e așa nerăbdător. Dimineață nu a mers sunetul pe nici un device. Era așa de trist…Am ajuns să depindem de aparatele astea. De  câteva zile fac cu el seara exercițiul recunoștinței. Are de completat pentru școală un jurnal și nu știa ce ar putea scrie în el. Încerc să îl fac să se uite la lucrurile mici pe care le are, care îl bucură. M-a surprins că a înțeles repede și că simte să facă asta. Aș vrea să îl văd mai comunicativ, să vrea să vorbească la telefon cu copiii, dar e timid, zice că nu are ce să spună, leagă greu conversații atunci când are ocazia.

Am descoperit că biblioteca de aici ne poate împrumuta cărți în format e-book. Am accesat câteva pentru Horia. A fost încântat dar nu a mai vrut să le revadă și a doua oară. Orice activitate cu el implică laptop sau telefon, oricât m-aș strădui să nu fie așa.

Din țară aud că oamenii nu au voie să meargă la sate, chiar dacă ar avea pământ de lucrat sau au case acolo. Se dau amenzi mari. Pământul nelucrat, oamenii închiși în case, mulți din ei nu vor mai avea ce mânca. Nu toți pot lucra de acasă. Ăsta a fost primul meu gând când a început povestea asta. care din păcate nu e poveste, e realitate. Nu m-am gândit la mine, am văzut întâi la nivel macro. Îmi dădea cu virgulă oricum o  întorceam.

Sâmbătă m-am încumetat și am ieșit cu Dante la un magazin care are și haine și jucării. Era așa de încântat, parcă mergea în excursie. Nici nu m-am uitat la prețuri, am luat ce am simțit. Mulți biscuiți, tricouri haioase. Din păcate multe rafturi goale la produse nealimentare. Chiar și la standul cu produse pentru pictură. Nu am găsit plastilină. Am avut un șoc când am văzut standul cu materiale textile gol. Mai erau câteva valuri cu materiale care nu ar fi fost potrivite pentru măști. Asta e singura explicație pentru care rafturile alea erau goale.

Ce m-a întristat și mai tare a fost că la casă vânzătoarele erau triste, stresate, nu mai zâmbeau ca altă dată, ba chiar se apostrofau una pe alta. Așa ceva nu aș fi văzut cu o lună în urmă. Puțini oameni mai zâmbesc. Ochii se uită în jos, se poartă măști.

E luni. Îmi amintesc că și lunea trecută am fost tristă. Așa vor fi zilele de luni?