Culorile unei zile

Când ești mic vrei să fii școlar. Când ești școlar vrei să fii la liceu. Când ești la liceu ai vrea din toate puterile să dai timpul înainte și să fii mare, orice ar însemna asta.

Copilul meu însă îmi spune încă de pe acum, la 9 ani ai lui, că el nu mai are răbdare și vrea să fie deja mare. Vrea să fie căsătorit, să aibă casă și să aibă copii. El vrea să își vadă de pe acum viața și să știe cum o să fie peste mulți ani. Degeaba îi spun eu că o  viata frumoasa se construiește pas cu pas, că este ca o călătorie neplanificată care te surprinde. Rolul tău în această călătorie este să încercă să alegi traseul care ți se potrivește, să încerci să ușurezi drumul pe care mergi, să ai ochii deschisi către tot ce te înconjoară, să te bucuri de fiecare experiență pe care ți-o oferă viața. Chiar dacă nu sunt mereu bucurii pe drum important e să vezi și obstacolele ca pe niște pietre de încercare ce îți pot deschide noi posibilități.

Eu multă vreme am crezut că doar fetele visează la rochii de mireasa încă de când se joacă cu păpușile dar iată că băiatul meu îmi arată o altă latură pe care nu o cunoșteam.

Eu una nu am avut astfel de vise pe când eram mică, nu știam exact nici măcar la ce să mă gândesc când spuneam că vreau să fiu mare. Cred că îmi imaginam o deplină libertate, îmi imaginam că voi putea face absolut tot ceea ce îmi interziceau părinții mei (și Doamne, câte lucruri ni se interziceau pe atunci!), îmi imaginam că voi fi puternică și voi face ca toți oamenii să fie buni și drepți. Aveam chiar și un inel magic cu care puteam schimba lumea așa cum vroiam eu. Da, eu am apucat vremurile Arabelei și al ei inel fermecat.

Copilul meu vrea mai exact să știe care e rostul lui pe Pământ, vrea să își descopere misiunea și să facă doar acel ceva care să îi împlinească menirea. Dar oare știm vreodată cu adevărat care e această menire? Oare nu se schimbă ea în funcție de evoluția noastră?

Azi am avut o întâlnire frumoasă cu o fată minunată care m-a făcut cumva să mă întorc în trecut, să îmi amintesc de visele alea puternice pe care le aveam când eram mică. Mi-am amintit cum îl visam pe Făt Frumos al meu, cât de idilică mi se părea atunci viața, cât de frumos colorate îmi imaginam că ar trebui să fie toate. Zic ”ar trebui” pentru că noi trăiam într-o lume gri dar pe care ochii noști de copii o făceau să fie frumoasă.

A fost o zi mohorâtă azi, migrana m-a strâns în menghinile ei încă de când m-am trezit, dar nu m-am lăsat doborâtă și am reușit să dau culoare zilei, întocmai ca în copilărie.

Am discutat la un ceai despre o vizită  în capitală, despre dorința de a vedea câteva locuri speciale de acolo. Am făcut planuri despre un weekend între fete rămânând să găsim cazare in Bucuresti deși știm deja câteva locuri absolut superbe și potrivite pentru o noapte sau două. Avem câteva librării și câteva magazine pe care nu le-am putea vizita cu copiii după noi ci care merită să fie savurate în liniște, pentru ca ideile să înflorească și să încolțească noi planuri de viitor.

Discutând azi împreună ne-am dat seama că gândim la fel și că, dacă am uni sub același acoperiș mai multe astfel de energii și de minți din orașul nostru am putea face lucruri deosebit de frumoase și aici, la noi acasă. Da, poate că nu sunt bani de ajuns, poate că nu avem mijloacele materiale necesare dar pentru asta există fonduri europene care pot fi accesate daca avem un proiect destul de solid. Iar din mai multe minți nu are cum să nu iasă ceva serios.  Trebuie doar voință că entuziasm există.

Până la urmă o zi posomorâtă s-a transformat într-o amintire de neuitat. Mai ales că a fost și cu daruri. Am dăruit azi pentru prima dată un desen făcut de mine și pentru asta sunt recunoscătoare proiectului  Un desen pe zi care îmi dă curajul de a îndrăzni, ocazia de exersa și bucuria de a căpăta încredere în mine. Desenul l-am făcut cu gândul la cea căreia i l-am dăruit și a fost primit cum nici nu mă așteptam: cu entuziasm și multă multă bucurie.

Am primit și eu un dar de suflet, o farfurie pictată manual, cu lavandă, o minunăție de obiect de artă. Mulțumesc mult, Florentina Dumitru!

Poate că viața nu mi-a oferit un inel magic și nu mi s-au împlinit toate visele din copilărie dar dacă azi pot să îmi colorez zilele așa cum vreau atunci eu mă declar un om împlinit și mulțumit. Este lecția pe care mă străduiesc să i-o predau în fiecare zi copilului meu, Dante.