Nu sunt ce par a fi…
Sa fii o stanca langa un ocean in miscare ce-si sparge valurile necrutator de muchiile tale
Sa fii o stanca ce suporta soare, ploaie, furtuna sau arsita
Si totusi sa rezisti, sa pari mereu puternic
Sa intampini trecatorii cu acelasi suras semet an de an…
Pana cand, intr-o zi, trecatorii isi dau seama ca stanca
Ce parea odata imensa, puternica, de neclinitit,
S-a transformat intr-un biet bolovan
Gata sa se rostogoleasca in aceleasi valuri necrutatoare
Ce au macinat-o zi dupa zi, noapte de noapte,
Incet, fara graba, an dupa an.
Caci dupa cum bine stim :
“Batranii spun ca apa trece
Si spun ca pietrele raman,
Dar lucrul altfel se petrece
Pe vechiul nostru glob batran.
Ca piatra, orisicat de tare
Se macina si trece stand,
Iar peste trista-i macinare
Doar apele raman curgand”.
Ce dor imi era de poezia asta… de Florian Pitis… de oamenii astia frumosi ce spuneau adevaruri in cantece nepieritoare.
Am intrat in joaca de luni alaturi de alti oameni frumosi reuniti sub numele de Psi: Vero, dordefemeie, carmen pricop, almanahe, Scorpio.
