Framantarile unei mamici
Ma uit la el si il vad cat de mult a crescut. II ador obrajorii rotunzi, in care copilaria poposeste inca jucausa, in care varsta de bebelus inca se mai vede. Dar ma intreb, privindu-l, unde e pisicul de alta data care se odihnea ore intregi in bratele mele fara ca acestea sa oboseasca? Unde e puiul ce zambea dulce la sanul meu, fericit si fara nici o grija? Unde e linistea mea din acei primi doi ani? Singurii ani din viata mea de adult in care adormeam zambind si fara griji, izolata parca de restul lumii fara ca asta sa ma doara. Era o dulce fericire…
Unde e copilul care la doi ani statea minute, chiar ore, modeland plastilina linistit, la masuta lui, fara ca nici un tropotit sa se auda prin casa? Unde e nelinistea mea in fata puiului de om care parea mult prea ganditor pentru varsta lui, care nu parea interesat sa deranjeze nici o jucarie de la locul ei, parand fascinat doar de propriile creatii exprimate in desen sau modelaj? Pe atunci imi faceam griji vazandu-l atat de linistit, de la locul lui. Aproape ca imi doream sa am jucarii imprastiate prin casa, cum stiam ca fac alti copii.
Dar micul meu filozof si ganditor a crescut. Incetul cu incetul a inceput sa descopere bucuria de a presara lucruri prin casa, de a muta covoare sau lucruri ce nici nu imi imaginam ca si-ar putea schimba locul. In parc a devenit liderul, conducatorul de grup, indiferent de varsta combatantilor, cu mic cu mare il urmau in jocurile initiate de micul meu razboinic.
Odata cu descoperirea ursului Kong Phu Panda lucrurile s-au schimbat din ce in ce mai mult, totul a devenit mai dinamic cu zi ce trecae. Miscarea, topaitul, saritul, lupta corp la corp au luat locul modelajului, meditatiei, desenului. In jurul meu se invarte zilnic un titirez de copil plin de idei care mai de care mai nastrusnice. Daca acum un an si jumatate priveam amuzata cum copilul se joaca cu cateva boabe de orez, privindu-le fascinat cum se scurg printr-o palnie in adancul unei sticle, astazi ma ia cu fiori cand il vad cum isi pregateste ustensilele de “lucru”, din ce in ce mai numeroase si in urma carora ramane un adevarat camp de lupta.
In jurul meu aud din ce in ce mai des pareri si pareri despre cum un copil ar trebui sa se supuna unor reguli, cum un copil trebuie musai sa asculte de parinti, sa nu se bosumfle la primul semn de cearta sau primul semiton ridicat de vocea parintilor sau a altor adulti. Incep sa imi pun intrebari daca e bine sa il las liber in manifestarile micii lui personalitati, daca rebeliunea lui nu ar trebui controlata mai mult. Apoi, cand incep sa o fac, ma framant iarasi ca am fost prea drastica.
Zi de zi am un uragan de copil ce numai sta locului, care sare si topaie si pare inepuizabil chiar si dupa ce soarele a apus demult. Desi imi spun ca ceea ce face un copil nu poate fi considerat rau sau obraznicie, sunt lucruri pe care imi doresc sa le respecte totusi. Jucariile e mult mai bine cand le aseaza singur si din proprie initiativa in cutiile lor decat sa le strang eu de prin toate colturile casei. Baia nu ar trebui sa fie motiv de negociere si punere la incercare a nervilor nostri de adulti, adunand toate argumentele din dotare pentru a convinge micul rebel.
Replica la ordinea zilei din partea lui a devenit : ” lasa-ma sa fac ce vreau eu”. Cand parintii nu se conformeaza devin “mama rea si tata rau”, la inceput spre amuzamentul nostru dar mai apoi spre ingrijorarea noastra. Si totusi, dupa reprizele de impotrivire, de revolta, de bosumflare, de nervi intinsi la maxim, copilul inocent vine la noi si ne spune ca ne iubeste, ne imbratiseaza si zambeste ca si cand furtuna nici nu a fost si nici urma de nori pe cerul relatiei noastre.
Recunosc ca niciodata in relatia mea cu Dante nu am recurs la santaj, la minciuna, la incercarea de a-l pacali. Am simtit ca nu ii pot insulta in felul asta inteligenta, ca respectul ce i-l port nu imi permite sa recurg la astfel de metode. Explicatiile logice si rabdarea mi-au fost de mai mare folos de fiecare data.
Nici pedepsele nu mi-au fost mijloc de obtinere a cooperarii copilului meu. Asta pana de curand. Cred ca pana la patru ani copilul nu poate intelege semnificatia unei pedepse, nu intelege fenomenul cauza-efect. De acum incolo insa intelege. Prima “pedeapsa” ce i-am dat-o a insemnat sa nu ii mai spun povestea de seara. Am crezut ca va face scandal, ca se va impotrivi. Dimpotriva insa. A inteles. Si-a invatat lectia.
Acum manifestarile de rebeliune au luat un aspect mult mai teribil, casa arata vesnic ca dupa un uragan iar spatele meu se impotrivea atator aplecari si ridicari de a culege toate cele risipite in jur. Certurile iscate din nimic, impotrivirile lui neasteptate, toate acestea mi-au spus ca ar fi momentul sa iau masuri, sa recurg la pedepse mai serioase. Deocamdata singura si cea mai drastica pedeapsa a fost sa nu ii mai dau voie la desene animate, de nici un fel, pentru cateva zile la rand. La inceput s-a impotrivit dar apoi a inteles. Ma intreba in fiecare zi daca mai este pedepsit. Cand ii spuneam ca Da, dadea din cap si spunea Aha. Atat. Desi numarul orelor de acces la desene este si asa redus, totusi faptul ca nu ii dau cand cere, ceva ce isi doreste si ii place, il intelege ca pe o pedeapsa ce o merita.
Chiar de mi-e greu, chiar de uneori imi vine sa renunt la ceea ce hotarasc, am inteles in cei patru ani de cand suntem parinti, ca numai consecventa si perseverenta vor duce la rezultatele dorite. Sustinerea noastra reciproca, ca parinti, este de asemenea un factor important si hotarator.
De cateva zile jucariile sunt asezate la locul lor, mama si tata numai sunt rai (decat poate o data pe zi), lucrurile parca au inceput sa isi mai gaseasca locurile ce le sunt adecvate.
Chiar daca energia lui debordanta uneori ne face sa ne imaginam ca avem in casa un mic artist de circ, sau un calut naravas, ne bucuram de fiecare clipa ce ne-o ofera micul nostru pui care creste clipa de clipa, mergand cu pasi repezi spre anii ce vin.
