Oana Pellea, Jurnal

2003 – 2009 …cativa ani ai existentei noastre pe care Oana Pellea ii asterne pe hartie ca intr-un dans al cuvintelor, un dans halucinant al ideilor si amintirilor.

E o carte de citit iarna, cand zapada amintita atat de des in carte atrage caldura in case si in suflete. E o carte in care s-au adunat sa isi dea mana toti oamenii mari ai acestei tari. Din pacate, multi din ei s-au mutat in cer. Acolo, spre cer, isi ridica Oana privirea cel mai des.

Nu e o carte care sa dea raspunsuri, asa cum te astepti pana la sfarsit sa se intample. E o carte plina de intrebari pe care si le pune ea si in care ne regasim fiecare dintre noi (care ne regasim).

In fata ochilor nostri defileaza Amza Pellea, Domnica (mama Oanei), Stefan Iordache,  Octavian Paler, Alexandru Paleologu. Oameni care au plecat i dar care au lasat in urma lor opere, amintiri, modele. Oameni cum nu se mai “fac” in zilele noastre.

Desi pare o carte trista, Oana cauta speranta cu fiecare noua pagina scrisa. Povesteste despre o lectie pe care a tinut-o in fata unor elevi de liceu din Elvetia. Elevii zilelor noastre, elevi care nu stiau ce inseamna teatru. Dupa terminarea lectiei copiii sunt emotionati, sunt transportati in alta lume. Oana spune: “Deci se poate. Deci am dreptate ca fiecare om asteapta frumosul si emotia…Deci exista speranta”. Da, si eu cred ca exista speranta.

Chiar daca sunt oameni care vor sa ne convinga de contrariu. Chiar daca televiziunile au scapat de sub control. Chiar de se da vina pe public , Oana se intreaba, ca multi dintre noi de altfel: “a incercat cineva sa ii dea altceva? Eu am vazut ca publicul vrea calitate”. Si eu cred la fel dar oare de ce nu se aude si acolo, la cei ce hotarasc astfel de lucruri?

Cartea nu e un jurnal in sine, nu e o enumerare de intamplari petrecute in acesti ani. E un jurnal de simtiri, de intrebari, de cugetari. E un jurnal a ceea ce traim in zilele astea, moderne, pline de informatie ce ne bombardeaza din toate partile, de multe ori prea multa si inutila.

E o carte de citit in liniste, cu mintea deschisa si cu bucurie in suflet, chiar de pare trista. Nu este.

Imi place incheierea, concluzie la care ajunsesem si eu la inceput de an, impartasita unei dragi prietene: “traim timpuri in care esentele filosofice au devenit reclame. Pacatul este ca ele numai ajung la noi, ca nu le mai percepem decat ca pe niste reclame. Fiind pe toti peretii si falfaind pe cladiri isi pierd sensul…”

Imi place si faptul ca multumeste la sfarsit celor ce au citit-o. E superba Oana Pellea. Mie imi place. Mult.