Psi luneli – Poveste coborâta din tablou

În casa era cald si bine, lemnele trosneau în soba si mirosul de scortisoara si de vin fiert persista înca dupa cina târzie.

Iar avusesera o discutie aprinsa. Iar îsi dorea sa fie departe. Departe de el si de privirea lui care o învaluia cand cu dragoste, cand cu asprime. Îl iubea ca pe nimeni altcineva dar îsi cerea dreptul la viata, la libertate. Prea multi ani alaturi de el. Prea multa iarna în jurul ei. Tineretea ei cerea primavara, cerea tinerete.

Îsi împleti parul lung si blond într-o legatura complicata deasupra capului, îsi aplica cocheta o urma de fard pe pleaope, privi la toate lucrurile ce o înconjurau ca pentru a-si lua bun ramas. Un fior rece o trecu pe sira spinarii dar o privire fugara spre poza ce se ascundeai in palma desfacuta îi aduse zâmbetul pe fata. Hotarârea era luata si nu vroia sa dea înapoi.

Ochii aceia albastri, mâinile acelea barbatesti ce pastrau înca ceva din finetea copilariei, vorbele care o mângâiasera cum nu îsi amintea sa mai fi fost vreodata mângâiata… se putea bucura de toate daca va fi destul de curajoas[    si is va duce planul la îndeplinire.

Sania era pregatita, înzestrata cu blanuri calduroase, caii erau înhamati, gata sa înfrunte zapezile din jur.

Se încalzi cu un ceai din samovarul ce fierbea vesnic pe soba imensa din bucatarie. Asculta linistea si se simti încurajata. Cu siguranta el dormea dus acum, dupa cât vin bause…

Se înfasura cu o miscare brusca în haina groasa, îsi trase bine peste urechi ushanka  alba, din blana de vulpe  argintie  si iesi pe usa masiva a casei. Îi parea rau dar o chema iubirea. Brazii din  jur îi vegheau pasii tacuti. Mângâie caii, le dadu câteva bucatele de zahar,  prinse haturile si o porni spre viata. Spre propria viata.

Zapada trosnea sub talpile saniei, copacii grei de zapada îsi aplecau crengile ca pentru a-i arata drumul. Era absorbita în gânduri privind la podul de piatra din fata ei. Nu se mai uita înapoi… Poate daca ar fi facut-o…

O astepta la capatul podului. Era la fel de frumos cum si-l amintea. Chiar daca  i se vedeau  doar ochii de sub caciula mare din blana de urs de care era atât de mândru … Îsi zâmbira cu bucurie la gândul îmbratisarii…

Dar ochii lui împietrira. Nu era uimirea în fata frumusetii ei. Era teama. Era groaza.

Dadu sa se ridice dar îsi simti mâna prinsa ca într-un cleste. Din negura noptii aparuse el. Cel pe care îl credea dormind acasa. De care se temea cel mai mult. Dar pe care îl iubea neconditionat. Desi ar fi vrut sa îl urasca în momentele acelea.

– Tata…. atât putu bâigui si cazu înapoi în sanie.

– Fata mea! Cum ai putut sa pleci asa? Sa  îl lasi pe batrânul tau tata singur?

– Dar…

– Dar ti-ai lasat acasa prietena cea mai draga, pe Masa. Statea stinghera lânga soba si te astepta. Mi-a fost mila de biata pisica. Am plecat în graba dupa tine. În plus, vroiam sa-l cunosc si eu pe flacaul ce te va lua de lânga mine. Se cade sa bem un paharel împreuna înainte sa i te încredintez lui, nu crezi?

– Tata, iarta-ma. Aseara mi-ai zis ca nu ma vei lasa  sa plec vreodata… Am crezut ca … Am vazut cum îti priveai pusca…Dar cum ai stiut?

– Draga mea, un tata stie ce e în sufletul fiicei lui. Vrea sa o stie bine, sa o protejeze. Nu te puteam lasa sa pleci în lume sa faci vreo prostie. Haideti, luati-va de mâna si sa ne întoarcem împreuna acasa, copiii mei!

Poveste inspirata de un tablou puzzle facut inainte de Craciun. In timp ce il facceam ma intrebam care ar putea fi povestea… subiectul primei psi luneli din an ” pazitul fetei la rusi” mi-a prilejuit scrierea ei.