De duca…
Din când în când visele ma poarta în departari neatinse înca. Ma poarta prin neumblate locuri. Ma îndeamna sa bat la porti ce se închid doar pentru a se deschide calatorilor ce cauta în ceas de seara un adapost, o masa calda. Ma iau visele de mâna, ma scot pe nesimtite din asternul cald. Nu am nevoie nici de valiza, nici de bagaje. Nu îmi trebuie decât el, visul.
Dar îmi mai trebuie ceva. Destinatia. De asta este responsabil tot visul.
Sa fie oare cararile muntilor? Sa fie o câmpie întinsa ce ma îmbie sa fug si sa uit de mine? Sa adulmec iarba proaspata si sa ma contopesc cu pamântul reavan? Sa fie o cristalina apa ce ma atrage sa îi incerc racoarea?
Sau falnica padure în care sa ma joc de-a v-ati ascunselea cu dorul, cu gândul, cu propria-mi fiinta? Sa ma ascund în racoarea ei ca într-o pestera uitata de lume, de vreme. Sa ma simt un salbatic animal, o timida caprioara. Sa îmi umplu ochii de verde, de umbre, de cer dantelat printre frunze.
Sau poate marea, cu irezistibila-i chemare? Sa ma las rasfatata de soarele fierbinte pe o plaja pustie, ascunsa de ochi lumesti, destinata doar mie. O plaja pe care trupul sa mi se simta ca al celei dintâi Eve de pe pamânt. Iar marea sa îmi cânte nespuse soapte de iubire în miez de noapte, sub un cer numai stralucire. Sa ma îmbrac în stele si sa ma simt o Luna printre ele.
Mi-s visurile fugare. Mi-s dorurile nebune. Mai stii, mi-ai promis odata? Mi-ai promis când zapezile nu coborâsera de pe munte, când credeam în vorbele tale, când mâna ta îmi era calauza. Mi-ai promis ca îmi vei arata tara, ca nu vor mai fi mistere pe dealuri, pe câmpii, pe munti sau nisipuri.
M-ai amagit cu mestesugite cuvinte. Dar ai plecat. Te-ai facut abur. Naluca. Ai zburat catre stele. Si mi-ai lasat visul. Sa ma cuprinda, sa-mi fie tovaras, sa-mi fie calauza.
Zadarnic îl am. Zadarnic mi l-ai dat. Doar visul singur nu-mi ajuta.
Lânga el mi-as dori silueta perfecta a unei frumuseti cu multi cai putere. Sa ma poarte ca gândul si ca vântul. O vad cu ochii mintii. Nu, nu e a mea. O am de la inchirieri auto bucuresti. Dar îmi devine tovarasa de drum, de poveste. Îti ia locul. Si o îndragesc mai mult decât pe tine. Oare mai mult? Oare exista mai mult?
Mi-e visul drag si noaptea scurta. Privesc spre stele si ma întreb pe care locuiesti tu. Tu cel ce mi-ai promis odata… atunci când zapezile nu coborâsera înca de pe munte…
