Gradina din irealitate

Îmi plimbam pasii agale prin gradina. Flori fel de fel ma întâmpinau zâmbind. Zâmbet numai miros si culoare. Parfum îmbatator ma atragea. Culori stralucitoare ma chemau.

Le-am îmbratisat cu drag. le-am cules, una câte una din fiecare.

Un buchet superb statea acum în vaza din camera inimii mele.

Zile întregi m-au bucurat, zile întregi m-au atras si m-au încântat.  Asta pâna într-o noapte când lucrurile s-au schimbat.

Dimineata în vaza în care le stramutasem ma asteptau ciudate aratari. Din frumusetea de alta data nu ramasese decât amintirea. Negre lujere întunecate sprijinind cupe pline cu otrava emanau un miros greu, imposibil de suportat. Mai ramasesera doar câteva asa cum le stiam, dar parca îsi pierdusera si ele prospetimea si mireasma. Nici nu stiu daca schimbarea s-a produs într-o noapte sau treptat, fara sa bag eu de seama. Nu sunt sigura.

Am crezut ca e doar un vis. Am luat un ciob colorat de sticla si am privit prin el, adaugând culoare noua. Dar culorile se amestecau si se încurcau, nemaiîntelegând nimic din conturul clar al fiecarei flori.

Le-am mai pastrat în vaza, sperând cu fiecare dimineata sa le regasesc culorile si prospetimea. Am asteptat noi boboci colorati.

Înca mai astept. Le mai pastrez o vreme. Eu stiu ca acolo, în gradina din care le-am cules, mai sunt flori colorate si înmiresmate.

Dar cred ca am obosit sa le mai caut. Mi-e teama sa le mai culeg. Mi-e teama sa nu se transforme si ele. Mai bine le las acolo si ma gândesc la ele asa cum le stiu, cum le-am vazut. Când si când mai dau fac o vizita timida în gradina.

Ma uit si eu în oglinda. Poate si eu, culegatorul,  m-am schimbat. Poate si eu mi-am pierdut prospetimea si mireasma. Poate…

Din dor de a fost odata….