Viata cu un bebe

În ultima vreme mi-au tot cazut ochii pe scrieri referitoare la perioada aceea din viata în care devii proaspata mamica. Sau chiar proaspat tatic. Ma asteptam ca în articolele respective sa se vorbeasca despre sentimente materne, despre zâmbete si gângurit, despre minunea ce se întâmpla atunci când apare un copil într-un cuplu.

Din pacate însa am gasit detalii despre ce înseamna viata cu un bebelus, detalii ce ar face pe orice om care nu are înca un copil nici sa nu îsi doreasca sa faca unul pentru cel putin 10 ani de atunci încolo :).

Detalii despre muci, scutece murdare, plânsete în miez de noapte, nopti nedormite, case în dezordine, parinti bulversati si obligati sa renunte la propria viata pentru a se dedica în totalitate noului venit. Care nou venit devine dintr-o data un fel de bau-bau pentru parintii pâna mai ieri zâmbitori si relaxati. E uitat stresul de zi cu zi, sunt uitate termenele limita de la serviciu, sefii nemultumiti  sau altele de acest gen. Copilul devine unicul terorist din familie.

Îmi amintesc si eu de perioada aceea în care universul meu era reprezentat doar de bucatica de om ce ne-a fost daruita. Îmi amintesc si noptile nedormite, si dusurile facute în fuga, si plânsetele interminabile si aparent fara motiv. Îmi amintesc si ziua în care o prietena m-a invitat pur si simplu la o cafea în oras iar eu nu vroiam sa ma desprind de lânga patutul copilului. Noroc cu sotul care m-a trimis aproape cu forta. M-am îmbracat, mi-am pus margele si am iesti. Da, m-am relaxat, am petrecut doua ore normale, chiar daca mintea îmi era doar la copil.

Dar îmi mai amintesc si de primul zâmbet, primul gângurit, prima ridicare în picioruse. Îmi amintesc ca în acel prim an am dormit cel mai bine din viata mea. Da, cel mai bine. Chiar daca dormeam pe apucate, chiar daca dormeam doua ore legate, somul acela a fost cel mai relaxant si fara griji pe care l-am avut vreodata. Alaptam si adormeam de parca eram anesteziata. Nu îmi pasa de nimic pe lume decât de copilul meu. Si zau ca era bine.

Da, poate casa începea sa nu mai arate ca un muzeu. Da, poate iesirile în doi la un restaurant cu sotul se întâmplau cu ochii pe ceas.

Dar ceea ce mi-a dat de fiecare data putere si m-a facut sa nu ma cramponez de perioada respectiva a fost gândul ca e doar o etapa. Am privit înainte, în viitor, am stiu ca va creste, am stiut ca asa trebuie sa fie, am  înteles ca atunci acolo trebuie sa fiu. Nu mi-am dorit sa fiu nici la un film cu prietenele, nici în vizite, nici în alta parte. Si pâna la urma unde am vrut sa mergem am mers. Cu copilul în brate, în carucior, cum s-a putut. L-am alaptat în muzeul Brukenthal, în parcuri, la terase. Nu l-am simtit ca pe o povara si nici ca ne limiteaza viata sociala. L-am acceptat si privit ca facând parte din noi, din firescul vietii noastre.

De aceea mi-as dori foarte mult sa nu se mai exagereze, sa nu se mai puna atât de mult accentul pe aceasta parte nevazuta a vietii cu un bebelus. Nu de alta dar viitoarele mame se pot speria iremediabil si, atunci când va veni bebe în viata lor, vor fi atât de speriate încât se vor astepta doar la cele mai nastrusnice întâmplari.

Recunosc, înainte sa devin mama si eu credeam ca un bebe înseamna doar schimbat scutece, vorbit neinteligibil, credeam ca un bebe înseamna doar mâncare, somn si necesitati fiziologice. Dar am înteles repede ca acestea sunt doar niste amanunte cu adevarat minore pe care pur si simplu nici nu le mai tii minte când copilul creste. Da, poate ne mai plângem noi mamemele, poate simtim nevoia sa accentuam atunci când se întâmpla detaliile astea. Dar zau ca nu primeaza si nu sunt de asezat în balanta deciziei de a face un copil. Trec de parca nici nu au fost.

Asa ca, viitoare mamici, fiti pregatite si pentru acele momente dar mai ales fiti pregatite si pentru cele mai frumoase experiente din viata voastra!