Cum face copilul fata schimbarilor

M-am întâlnit zilele trecute cu un cuplu de amici,  proapat deveniti parinti. Ei, mândri nevoie mare de gâgâlicea lor adorabila cu ochi albastri, eu încântata sa îi vad parinti.

O întrebare venita de la ei am simtit însa ca ma pune în încurcatura:

“- Când începe sa fie mai usor cu copilul?”

Primul raspuns care mi-a venit în minte a fost:

“– pe la 5 ani asa, când începe sa îsi ia singur mâncarea din frigider si e mai sigur pe el.”

Nu au fost deloc încântati de raspunsul meu. Cu siguranta se asteptau sa spun ceva mult mai repede.

Dar m-am grabit sa adaug:

“Usor nu e nicicând. Fiecare vârsta si etapa de crestere are provocarile ei. Dar e atât de frumooossss.”

Poate de aceea ne-am si încumetat sa facem pasul mult prea îndelung gândit si calculat, acela de a deveni pentru a doua oara parinti. Nu ne asteptam sa fie usor, nu ne asteptam sa fie la fel ca prima data. Dar cu siguranta va fi frumos.

Schimbarile se fac resimtite si în comportamentul lui Dante. Când i-am comunicat vestea aproape nu ne-a crezut. Apoi, când a vazut ca începe sa îmi fie destul de rau, când a vazut ca spun mereu de bebe, a înteles ca dorinta lui si a noastra e realitate.

Coincidenta face ca, odata cu debutul sarcinii si a menifestarii ei, sa plece si tati pentru o perioada de timp. Cumva toate acestea se simt în felul în care Dante face fata provocarilor.

Suporta cu bine greturile mele matinale, ba chiar mi-a fost si infirmiera de nadejde atunci când a fost cazul. E un copil întelegator si empatic, atent la nevoile mele si fara prea multe pretentii.

Dar dorul de tati si poate responsabilitatea pe care simte ca o are uneori fata de mine si de bebe se fac  resimtite.

Zilele trecute mi-a spus ca el simte ca e diferit de ceilalti copii. Am tot încercat sa îi explic ca fiecare dintre noi suntem diferiti, unici. El o tine una si buna ca e diferit. Cum diferit? Asa, în ce priveste viata, gândirea – spune el.

Alta nazdravanie care i-a intrat în capusor este ca el e mereu de vina, ca este un copil neascultator si obraznic. Ba de multe ori face anumite lucruri intentionat pentru a-mi demonstra asta. Se face ca nu ma aude tocmai pentru a ma forta sa ridic vocea si apoi îmi reproseaza ca nu îi spun frumos, încet, ca tip. Desi îi spun dinainte ce anume sa faca într-o situatie, face exact pe dos si apoi îmi spune: “vezi?, ti-am spus ca sunt rau si ca nu stiu nimic”.

Îmi pastrez calmul, îl îmbratisez de o suta de ori pe zi si îi spun cât de mult îl iubesc, îi întaresc încrederea în el. Dar stiu ca schimbarile astea si dorul de tati îl fac sa se poarte astfel.

Sunt etape în maturizarea lui, sunt provocari carora învata sa le faca fata. Eu sunt mândra de el. Se descurca foarte bine si e din ce în ce mai nerabdator sa îmi creasca burtica si sa vorbeasca cu bebe. Facem o echipa grozava împreuna si asta e tot ce conteaza. Iar vremea ne este de mare ajutor, petrecând foarte mult timp pe afara, la joaca.