Greșeala mea și reacția copiilor

-Mâine plecăm în excursie cu grădinița, îmi anunț eu copiii. Facem rucsacul, facem baie și ne culcam devreme.

Prea devreme nu am reușit să ne culcăm dar la ora 7 erau amândoi în picioare pregătiți de excursie.La 7:25 ieșeam pe ușă, fiecare cu rucsacul lui in spate. Poate presimțeam ceva de nu aveam entuziasmul corespunzător?

Am ajuns la grădiniță și era liniște. Prea liniște. Inima începe să îmi bată: au plecat fără noi. Ce le spun eu acum copiilor? O sun pe doamna educatoare.

-Dar excursia e mâine, nu azi.

Am senzația că nu aud bine. Mai întreb o dată. Mi se confirmă. Da, mâine este excursia.

Mă așez pe treptele grădiniței cu lacrimi în ochi. Oare sunt chiar atât de obosită sau doar căscată?

Copiii mă iau de mână, mă îmbrățișează.

Dante merge acasă, își ia ghiozdanul și se duce la școală.

Horia mai trage o tură prin parc, apoi înapoi la grădiniță.

Noroc că aveam pachetele făcute…

Nici un reproș nu am auzit din partea lor. Nici un cuvânt de ceartă sau de supărare. Nici o privire urâtă nu mi-a fost adresată. Copiii doar au înțeles că am greșit și  că ziua va fi altfel decât le spusesem. Atât.

Multe ore după aceea am realizat asta. Pe moment am fost prea bulversată de întâmplare.

De câte ori nu îi certăm noi pentru orice nimic? De câte ori nu îi luăm la rost pentru orice fleac? De câte ori nu le spunem că nu sunt atenți sau că sunt cu capul în nori și își uită caiete, cărți sau stilouri acasă sau prin bancă? Și totuși lumea lor interioară, preocupările lor sunt atât de intense ca ale noastre. În lumea lor de oameni mici e la fel de aglomerat ca și în lumea noastră de oameni mari. Dar noi spunem că nu e la fel de important. Oare așa să fie?

Sigur, nu le trecem cu vederea greșelile. Nu ne facem că nu vedem. Dar reacțiile noastre care sunt atunci când ei greșesc? Cam cele care sunt și față de noi înșine: ne certăm, ne reproșam, ne învinovățim.

Cu ceva luni în urmă am încurcat ora de plecare a trenului. Am ajuns în gară fix la 10 minute după ce trenul plecase.

Altă dată am ajuns la film cu 20 de minute mai devreme și nu înțelegeam de ce nu se deschide sala mai repede. Așteptam cu Dante și nu pricepeam. Până când ne-am uitat pe program și m-am lămurit: atenția, memoria și ochii mei mi-au jucat iar feste.

În nici una din situațiile de mai sus copilul meu nu m-a certat, nu mi-a reproșat ceva. Doar a fost lângă mine…

Eu asta am văzut în întâmplarea de azi: copiii sunt mai înțelegători și mai toleranți cu noi decât suntem chiar și noi cu greșelile noastre. Ei ne iartă și ne iubesc necondiționat.