Final de clasa a III-a

9 ani și jumătate de viață. 4 ani de școală. Nu au trecut repede, nu au zburat peste noapte. Deși în mersul lucrurilor așa pare, atunci când trăiești conștient aproape fiecare clipă și etapă, timpul nu zboară pe lângă noi iar copiii nu cresc mari fără să îi vedem.
Eu cel puțin l-am văzut și am fost lângă el în toți acești ani.

La început de clasa a III-a scriam următoarele:

La 8 ani copiii nu înțeleg noțiunea de mâine, de luna viitoare, de anii ce vin. Le e greu să înțeleagă de ce trebuie să se pregătească acum pentru ceva ce este așa departe, tocmai peste 20 de ani. Ei acum vor doar să se joace și să se distreze și în general să facă doar cum vor și cum simt.  Eu îi repet lui Dante că datoria noastră, ca părinți, este să îi îndrumăm astfel încât să fie pregătiți și pentru ceea ce îi așteaptă în viață, nu doar pentru ziua de mâine și de poimâine.

Dar cei 8 ani s-au transformat în 9 ani și copilul a început să se transforme în preadolescent. Oricât ar părea de sofisticat acest cuvânt eu cred că este un prag important în formarea viitorului adult.

Schimbarea nu s-a produs peste noapte, copilul nu a devenit dintr-o dată altfel. Poate nici nu s-a schimbat foarte mult, dar se vede clar că în el se dă o luptă între cel care a fost și cel care urmează să fie.

Au fost momente în care a fost încă foarte copil. Urmau însă zile în care nici el nu știa ce vrea, ce este, ce îi trebuie.

Cea mai pe repeat întrebare a anului ăsta a fost: care e rostul meu pe Pământ? Nu cine va fi, nu ce meserie va avea, nu care va fi viitorul lui. Vrea pur și simplu să știe care este rostul lui aici. Cum să îi răspunzi la o astfel de întrebare?

Am apelat la rezerva de înțelepciue a omenirii și i-am alcătuit un calendar de Advent cu citate, câte unul pentru fiecare zi. Îi place acest gen de învățare și l-a bucurat.

Momentele de revoltă, de închidere în el și de încăpățânare au fost mai rare dar mai intense. Reacția mea în prima parte a anului a fost de a discuta, de a încerca să îl conving, de a duce bătășia atunci pe loc. Cu timpul însă am simțit că e o energie consumată în zadar în războaie zilnice și fără folos. Am învățat să pun situațiile pe pauză, să respir și să spun STOP, să le iau în ordinea importanței, să îmi dozez eforturile și să îi dau și lui timp de gândire și de potolire a impulsurilor. A învățat să își mai controleze exploziile de furie, să își țină nervii în frâu dar mai are de lucru la acest capitol.

Ambiția lui de la începutul anului de a fi mai bun spre foarte bun s-a concretizat în calificativele din carnet dar nici eu nici el nu simțim că a dat tot ce putea pe toate planurile. A renunțat la hochei iar asta cred că a dus la dezorganizare. Faptul că mergea la o activitate la o anumită oră îl determina să fie mai adunat, mai disciplinat. După ce a renunțat parcă nu mai știa ce să facă cu timpul lui.

Încăpățânarea specifică s-a făcut simțită de multe ori, punîndu-mi nervii la încercare dar făcându-mă și să îmi aleg cu grijă ”bătăliile”. Prefer să mă contrez cu el și să îi arăt un anumit drum doar la anumite capitole, pe altele lăsându-le pentru când va fi și el pregătit. Am învățat că nu îi pot impune punctul meu de vedere cu forța și că oricum va face de drag atunci când va fi pregătit. Așa cum a fost și cu cititul, despre care am scris la final de clasa a II-a.

Furtunile emoționale s-au simțit periodic și încă se simt. Are momente când îmi spune că nu mai știe nici el ce este: copil sau adult? Uneori se bucură că se transformă în ”bărbat” pentru că așa va putea să își construiască viitorul. Dar are și multe momente când este încă copil, când îmi caută brațele și umărul pe care să plângă, când vrea să îi cumpărăm jucării și chiar se joacă cu ele.

Trebuie multă răbdare și înțelegere cu un copil la această vârstă. Profită de fiecare moment când suntem singuri să îmi povestească visele lui năstrușnice, gândurile lui buclucașe. E o imaginație amestecată, personaje de desene animate îmbinate cu cele din cărți sau făurite de mintea lui. Îl ascult  cu răbdare pentru că știu cât contează pentru el această ascultare a mea: capătă încredere în mine să îmi spună orice îl frământă. Iar pe termen lung asta va conta. La vârsta lui și eu aveam o lume interioară bogată, aveam întrebări despre lume, dar nu aveam cu cine discuta. Adulții din jurul nostru nu avveau timp de astfel de ”prostii”.

Ne luptăm încă cu dezordinea, cu nepăsarea pentru așezarea lucrurilor la locul lor, cu mintea împrăștiată în zeci de părți, cu uitarea diverselor detalii de zi cu zi. Uită ce zi este, uită la ce oră are un eveniment, uită că trebuie să ducă bani sau altceva la școală, uită să își noteze temele. Am învățat să caut soluții și să nu mai fac mare caz din asta: sunăm un coleg, întrebăm pe doamna învățătoare. Dar îi amintesc mereu că trebuie și el să se adune și să țină minte. Se revoltă împotriva lui însuși, se victimizează, spune că așa este el și nu are ce face. Dar eu știu că nu va rămâne așa o viață. Învață încet din proprile greșeli. Nu sunt dispusă să îmi asum eu sarcinile lui.

Simt că vacanța asta e poate ultima vacanță în care va mai alerga cu copiii pe afară, când se va mai juca de-a spiderman sau alt super-erou. Simt că schimbarea va fi tot mai evidentă cu lunile ce trec. Dar sper să rămână același  băiat deschis, dornic de comunicare, curios și deschis către cunoaștere, același omuleț dornic să ajute și să se implice în tot felul de acțiuni și activități.

Să avem o vacanță frumoasă !

bty
bty
bty
dav

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.