Grădinița – anxietatea părinților și plânsul copiilor

Doi ani de zile copilul este al tău și doar al tău. Îl împarți cu zgârcenie cu bunicii sau alte rude, îl protejezi de toate relele reale sau imaginare, îl drăgălești și alinți cum știi tu mai bine.

După doi ani însă micuțul începe să fie tot mai sigur pe el, să ceară la fiecare acțiune ”fac singur” și chiar să poată face multe: să se îmbrace, să se încalțe, să mănânce, să alerge, etc.

Pe la doi ani și jumătate începe dilema: îl duc sau nu îl duc la grădiniță. Sigur, există și situația în care nu prea ai de ales și îl duci la creșă înca înainte de a împlini doi ani. Dar eu vreau să vorbesc în special de grădiniță.

În prima zi de grădiniță părinții sunt cu sufletul la gură. Le tremură inima, le tremură mâinile și glasul ducându-și copiii într-un mediu nou și necunoscut. Deși vorbele lor sunt de încurajare, deși cuvntele descriu un loc minunat care îi așteaptă, copilul nu aude vorbele. Copilul simte starea părintelui. Oricât de frumos am ambala noi și am promova grădinița, dacă sentimentele noastre nu sunt în acord cu vorbele, lacrimile și temerile copiilor nu vor fi evitate.

Am dus amândoi copiii la grădiniță cu inima deschisă, cu sentimentul că acolo le va fi bine, cu convingerea că cei mai buni dascăli le vor îndruma pașii. M-am gândit tot timpul la ceea ce îi așteaptă bun acolo, la avantajele acelui mediu.

Sigur, eram conștientă că nu va fi totul roz, că nu tot ce se va petrece acolo va fi în acord cu modul meu de gândire. Dar am lăsat pe planul doi aceste temeri.

Amândoi copiii au intrat în mediul grădiniței liniștiți, fără lacrimi nesfârșite, fără temeri sau coșmaruri nocturne. Au fost câteva lacrimi în primele zile, dar nu au fost drame, urlete neconsolate sau alte manifestări care să mă facă să plec cu inima strânsă de acolo.

La Dante, copilul cel mare, recunosc că am fost un pic  temătoare și neîncrezătoare în felul în care se va descurca el   (oare va ști să ceară apă dacă îi este sete?). Dar l-am dus cu inima deschisă, i-am vorbit frumos despre doamnele ce vor fi lângă el, i-am spus că doamna educatoare este ca o altă mamă ce va avea grijă de toate nevoile lui. Am spus dar am și simțit astta. Acomodarea s-a făcut cu succes. Avea 2 ani și 10 luni.

Pe Horia, copilul cel mic, am ales să îl duc la grădiniță în timpul anului școlar, să nu mai aștept toamna. L-am dus din  luna aprilie când avea 2 ani și 4 luni. Da, era o gâgâlice mică. I-am spus că mergem la copii, că se va juca și că va fi o doamnă care va sta cu ei. Nu i-am spus cuvântul grădiniță. L-am lăsat să perceapă locul ca pe ceva cunoscut, un loc de joacă cu mulți copii.  Nu știam doamna dar știam grădinița.

Ei bine, în prima zi a fost imediat luat de către copiii mai mărișori și invitat la joacă alături de ei. Au fost câteva zile cu scurte episoade de plans după ce plecam eu, dar apoi când mă duceam să îl iau era încântat și povestea din plin tot ce făcuse acolo. Seara la culcare repeta ceea ce făcuse, povestea de doamna că îl ia în brațe, că îl liniștește și îi spune că vine mama repede, la prânz îmi arăta cu mândrie tot ce făcuse el, ce colorase, pictase sau alte activități.

Dupa două săptămâni copilul cerea singur la grădiniță, se trezea vesel și dornic să facem gentuța pentru ”găgănită”.

Mă bucur că a avut parte în aceste prime luni de o doamnă minunată, o doamnă care știe să comunice cu copiii, care nu le impune reguli absurde și care îi respectă. Am asisteat de câteva ori în clasă la felul în care copiii își aleg singuri activitățile, centrele educaționale pe care le doresc, fiind și de vârste diferite. Rezultatul: copii linștiți, concentrați pe joaca lor. Chiar și în situațiile de mici conflicte între ei doamna îi observa și intervenea doar dacă era absolut nevoie. Dar în general nu este nevoie. Copiii știu așa de bine să își gestioneze problemele că am avea și noi de învățat de la ei. Deși doamna iese la pensie mie mi-a confirmat că felul în care un dascăl gestionează lucrurile nu ține de vârstă sau de sistem  ci de fiecare om în parte.

Când mi-a spus doamna că vor face serbare si că va fi și Horia personaj am zis că nu cred să stea el în rând cu copiii și să facă mare lucru. Dar de fiecare dată doamna a spus: nu îl vom forța, fiecare copil va face cât va simți și dacă va dori.

Exact așa a fost și la serbare: copiii au făcut dacă au avut chef, dacă s-au simțit stăpâni pe emoțiile lor, dacă s-au simțit confortabil în rolul lor. Doamna le spunea părinților să îi lase în pace, să nu îi certe, să îi țină în brațe dacă asta cer.

Horia a fost relaxat, a stat cu copiii, a cântat și a dansat, s-a distrat, a spus și el poezia așa cum a putut cu glăsciorul lui de 2 ani și jumătate. Nimeni nu l-a forțat să stea cuminte. A stat el pentru că a vrut.

Când a venit momenul să pună urechiușele de iepuraș eu eram convinsă că nu va vrea să facă asta. Dar când i le-a așezat doamna pe cap nici că le-a mai dat jos. Încă o dată am primit confirmarea faptului că prea ne grăbim noi să gândim pentru copiii noștri, să credem că știm noi ce vor sau nu vor ei să facă.

Anul de grădiniță s-a încheiat cu o excursie și copilul, deși mergea cu mine de mână. o căuta mereu din ochi pe doamna.

Mulțumim din suflet doamna Orlea Mariana pentru acest debut relaxat și frumos în grădiniță!

Ce am vrut să spun este că atunci când noi, părinții, suntem încrezători și cu inima deschisă transmitem și copiilor  încrederea de care au nevoie. Cel puțin aceasta este convingerea mea.

Copiii nu înțeleg vorbele noastre, ei asculta cu inima și percep ceea ce inima noastră le spune.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *