Despre așteptări și dezamăgiri

Mă trezesc eu dimineața și încep să îmi fac planuri în cap: mă duc să îmi fac o cafea, mă așez în fotoliu, scot agenda, mă apuc de scris cu stiloul meu cel galben, apoi poate apuc să citesc câteva pagini, apoi….

Apoi se trezește copilul și s-au cam terminat planurile mele. Ajung să îmi beau cafeaua din mers, scrisul iar este amânat pentru o dată ulterioară, cititul dacă mai apuc și tot așa.

Sunt eu dezamăgită? Da, am și zile în care simt frustrare și neîmplinire pentru că nu reușesc să îmi iau clipele mele de respiro, clipele mele de inspirație și bine. Dar de cele mai multe ori mă bucur de zâmbetul copilului, mă joc cu el, îl hrănesc, ne îmbrățișăm și sigur vine și  clipa potrivită pentru a face ceea ce mi-am propus.

Mă întreb însă de ce nu reușim să facem la fel și cu celelalte așteptări și dezamăgiri din viața noastră, în special cu cele ce țin de alți oameni.

Avem așteptări de la proprii părinți când suntem mici, avem așteptări când suntem deja maturi și fiecare are viața lui.

Avem așteptări de la prietenii noștri de parcă prietenia vine la pachet cu TREBUIE.

Avem așteptări de la iubiții noștri și mai apoi de la partenerii de viață: să fie buni cu noi, să ne ajute, să ne iubească cum vrem noi, să fie devreme acasă, să ne îmbrățișeze și sărute odată la cinci minute  și câte și mai câte.

Avem așteptări de la educația noastră să ne ajute să obținem o slujbă de vis.

Avem așteptări de la slujbă să ne aducă mulți bani, satisfacții, colegi de muncă potriviți.

Avem așteptări de la colegii de muncă: să coopereze, să fie ca noi, să fie înțelegători.

Avem așteptări de la copiii noștri… O, câte așteptări avem de la copiii noștri:

Să meargă la un an.

Să faca puzzle la doi ani.

Să știe să scrie și să citească la cinci ani.

Să vorbească trei limbi străine.

Să aibă numai calificative bune.

Să câștige toate concursurile școlare și extrașcolare.

Să le placă muzica pe care o ascultăm noi.

Să ne asculte și să facă cum îi îndrumăm noi.

Și lista ar putea continua la infinit.

 

Nu mai vorbesc despre așteptările pe care le avem de la noi înșine:

Să slăbesc până la nunta prietenei.

Să îmi tonifiez corpul.

Să dau burta de după naștere jos.

Să îmi crească părul mai repede.

Să îmi schimb dieta și stilul de viață.

Să să să ….

Ne trăim viața într-o continuă așteptare a împlinirii, într-o continuă frământare a ceea ce nu ne iese și într-o continuă căutare a acelui ”vreau să” .

Dar ce facem atunci când așteptările noastre sunt demolate una câte una? Ce facem când așteptările noastre sunt puse constant pe așteptare? Ce facem când bărbatul de care ne-am îndrăgostit nu spală vasele așa cum făcea cel din visele noastre? Ce facem dacă al nostru copil nu iubește matematica și nici româna și în general nu pare interesat de nici o știință anume ci poate doar să socializeze cu colegii? Ce facem dacă burta nu se lasă dusă și nici noi nu prea ne facem timp pentru a ne ocupa de asta? Ce facem dacă voința nu ne este chiar atât de puternică încât să facem 10 ture de parc în fiecare zi pentru a ajunge la forma de invidiat a vedetelor?

Oare e sănătos să ne trăim viața într-o continuă așteptare, într-o continuă privire către acea zi  perfectă în  care toate vor fi așa cum vrem noi? Dar oare noi ne dorim cu adevărat acea perfecțiune sau ne este indusă de media, de colegi, de prieteni de ce vedem la alții? Oare chiar ne luăm noi răgaz să analizăm cu adevărat ce vrem noi, ce ne împlinește cu adevărat pe noi, cine suntem noi și ce ne mulțumește cu adevărat?

Ne trăim mult viața în așteptări și comparații iar când acestea nu se împlinesc pe deplin vaiii, ce dezamăgire!

Voi v-ați imaginat vreodată cum va fi la 80 de ani când veți privi în urmă? Ce vă veți spune? Va mai conta oare atunci faptul că soțul nu spăla vasele, că al vostru copil nu a mers la un an sau nu a vorbit trei limbi străine? Va mai conta atunci că nu ați avut o casă perfectă sau o slujbă de vis? Oare ce va mai conta cu adevărat atunci?

Evident că nu am un răspuns la întrebarea asta.  Mai am niște ani până atunci.

Dar mă frământă mai mult felul în care percep copiii de azi realitatea, cum își setează ei așteptările.

Al meu copil visează câte în lună și în stele, visează la o viață fără griji și cu multe împliniri, își setează niște așteptări înalte. Ceea ce nu e rău. Totuși mie îmi pare așa de grăbit să trăiască toate, să ajungă direct acolo.

I-am spus la un moment dat că are abia 9 ani și că are o viață întreagă înainte de trăit și de experimentat. Mai are de fapt încă vreo 90 de ani.

Iar el:

  • Pfff, așa de multtt!

De parcă deja era obosit numai la gândul că mai are atât de mult de trăit. Poate e amuzant dar poate e și îngrijorător modul în care ei își setează așteptările și graba cu care vor să își trăiască viața…

Sau poate face și gândul ăsta parte dintr-o așteptare greșită a mea de la el?

2 thoughts on “Despre așteptări și dezamăgiri

  • June 27, 2018 at 11:41 am
    Permalink

    Cu cât sunt aşteptările mai multe şi mai mari, cu atât de dureroase pot fi dezamăgirile. Dar cred că e imposibil să renunţăm la multe dintre ele. Renunţăm la una şi construim trei în locul ei. Cred că e în firea noastră să facem asta. Sigur, ar fi sănătos să existe limite. Dar …

    Reply
    • June 27, 2018 at 5:47 pm
      Permalink

      Așa este. Oricât de mult ne-am educa și ne-am dezvolta spiritual tot nu renunțăm la așteptări, mai ales de la ceilalți. poate ca pe undeva ăsta este un imbold dar când sunt prea multe așteptări e copleșitor. Cu vârsta probabil că mai renunțămm la ele.Eu una așa simt.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.