Calatorie literara in Franta

Îmi era dor să citesc. Îmi era dor de romane bine scrise, de călătorii imaginare printre personaje și calatorii imaginare în locuri despre care doar am auzit. După ce am călătorit la propriu prin America, am revenit întâi literar apoi fizic în România cu ajutorul romanului Ana, Franța a venit firesc pe lista mea de călătorii. Mi-au fost ghid turistic două cărți pe care îmi doream să le citesc de multă vreme: Un an în Provence și Mica librărie de pe Sena.

Nu citisem recenzii înainte, doar mici consemnări si recomandări, așa că m-am lăsat total surprinsă de cele două cărți. Dacă ar fi să recomand lectura lor aș spune că e obligatoriu să fie făcută împreună, în ordinea în care le-am consemnat eu aici și, dacă se poate, vara.

Un an in Provence de Peter Mayle

E o carte liniștită, o carte care nu te pune în fața unei intrigi complicate sau a unor personaje fictive care să îți dea prea multe bătăi de cap. E o carte în care anotimpurile joacă un rol principal, dezvăluind aceleași locuri și aceeași oameni în posturi și acțiuni diferite, determinate de creșterea sau descreșterea temperaturilor. Umorul din carte nu vine din cine știe ce glume spumoase ci din viața reală, din întâmplările de zi cu zi, din înfățișarea sau comportamentul oamenilor.

Cartea ne poartă prin celebra regiune a Franței fără a exagera însă cu descrierea inconicelor lanuri cu lavandă. E mai degrabă despre bucătăria franceză, despre vinul bun, despre pofta de viață a oamenilor, despre restaurantele de familie și atmosfera de ”acasă” pe care o întâlnești acolo. Sunt multe mituri despre francezi, despre felul lor de a fi și a trăi iar cartea vine să le întărească mai degrabă decât să le spulbere.

Viața fără ceas. viața ca o vacanță e visul” oricărui orășean trăit în ritmul alert al lui ”trebuie”. Să întâmpini fiecare zi cu un surâs, să îți faci siesta de amiază după un prânz bun, să iei o cină în aer liber cu prietenii” sunt plăceri simple ale vieții la care unii doar visează dar pe care alții au curajul să le adopte. Pentru că îți trebuie curaj ca la un moment dat să spui stop vieții pe care o duci și să admiți că există și o altfel de existență.

Birocrația franceză descrisă în carte ne face să râdem de-a dreptul când ne dăm seama cât de mult seamănă cu a noastră. Deși e izvor de frustrări poate fi privită și dintr-un unghi în care umorul să fie cel care te face să vezi că pur și simplu așa se desfășoară lucrurile iar tu ești doar o rotiță într-un angrenaj.

”În Provence zilele continuă să se scurgă așa cum le-am descris – liniștite, calde și plăcute, vara, liniștite, reci și plăcute, iarna.”

Am descoperit cu surprindere că Un an in Provence este scrisă în 1989. Citind-o, aveam senzația că e scrisă în zilele noastre. Acum sunt curioasa să văd și filmul A good year, la baza căruia a stat cartea asta.

Mica librărie de pe Sena – de Nina George

Cartea asta nu se citește la fel de ușor ca prima, nu e o carte de citit doar așa, dimineața la cafea. Sau cel puțin eu nu am reușit să o citesc așa. E o carte pe care mie mi-a venit de câteva ori să o abandonez nu pentru că nu mă făcea curioasă, ci pentru că mă uitam mereu la numărul de pagini rămase și mă întrebam  ce pot să mai cuprindă ele când eu aș fi terminat povestea acolo, în acel moment.

La fel ca și în prima carte întâlnim dragostea francezilor pentru mâncarea bună, pentru mirodeniile aromate, pentru vinul savuros. Dragostea trece prin stomac nu e doar o expresie, ci o realitate. Viața poate fi simplă iar fericirea e la îndemâna oricui. Sunt patru ingrediente principale ale fericirii:

-În primul rând mâncare bună. Fără junk food, care te face doar leneș și nefericit. 

-În al doilea rând să dormi pe săturate (datorită sportului practicat, alcoolului mai puțin și gândurilor frumoase). 

-În al treilea rând să petreci timp cu oameni care sunt prietenoși și vor să te înțeleagă pe deplin în felul lor. 

Pe ale patrulea vă las să îl descoperiți în carte.

Dragostea, doliul, prietenia, călătoria inițiatică sau vindecătoare, încercările și renunțările formează un amalgam din care ieși surprinzător de liniștit după lectura cărții. Am închis cartea cu senzația că am băut un vin bun alături de prieteni, că am fost la terapeut și am deșertat paharul cu amintiri sau că am alergat în vântul numit Maestrale, vântul care înnebunește oamenii pentru câteva zile dar care curăță sentimente, lămurește situații, limpezește ape.

Jean Perdu e un personaj masculin ce întrupează într-un bărbat modern cavalerii de odinioară. Plângerea domniței dispărute cu 20 de ani în urmă, castitatea aleasă benevol, sunt caracteristici rar întâlnite în viața de azi. ”Cavalerul”pornește la drum, să se lupte cu proprii demoni, nu călare pe un cal nărăvaș ci la bordul propriei nave transformată în Farmacie literară. Adună alături de el alte personaje pitorești, fiecare împins la drum de propriile doruri, neîmpliniri sau căutări.

La fel ca precedenta carte, lectura te invită la întoarcerea spre natură, la acceptarea curgerii firești a vieții, a integrării morții în viață, la traiul simplu și fără complicații. Doar mintea omului este cea care complică, care face scenarii, care aduce orgoliul în față și îi împiedică pe oameni să accepte că viața e și cu suferință, și cu despărțiri, și cu dureri.

Manon, personajul feminin, transformat în nălucă, pe care eroul nostru o urmărește chiar și după moarte, e întruchiparea însăși a acelor pământuri dintre vii și a ținutului numit Sanary-sur-Mer. Feminitatea la absolut, sacrificiul mamei pentru copilul nenăscut, iubirea dincolo de granițe și convenții fac din Manon femeia perfectă, femeia pe care nici un bărbat nu o poate uita, femeia-dorință, femeia-pasiune.

Dar viața netrăită își cere dreptul, bărbatul realizează că merită a doua șansă, cercul se închide pentru a da voie unui alt ciclu să prindă formă. Viața e făcută din începuturi și sfârșituri, cum zice în carte.

Lectură plăcută vă doresc!