Ajutorul necerut este invadarea spațiului celuilalt

Zilele trecute am avut o revelație în ceea ce privește relația dintre copiii mei. Sigur, revelația nu a venit așa, de niciunde, ci e urmare a multor cărți citite, articole, conștientizări, lucrul cu mine în primul rând.

Am observat că, de multe ori, copilul cel mare, Dante (12 ani), se duce peste cel mic, Horia(5 ani), să se joace cu el, să îl ajute, să îi arate cum ar construi mai bine cu lego, cum ar fi mai bine să deseneze cutare lucru, sau orice altă chestie pe care o face cel mic. Parcă de fiecare dată cel mare știe mai bine iar cel mic trebuie musai corectat, îndrumat.

Urmarea este aproape constant o avalanșă de țipete și de frustrări de ambele părți: cel mic pentru că i-a fost stricată joaca, ideea, cel mare pentru că nu a fost lăsat să ”ajute”.

Ajutor /control

În una din zile însă am înțeles: nu era vorba despre a ajuta, ci despre a controla. 

În plus era vorba despre spațiul personal al celui mic care era invadat cu forța.

Era vorba despre subminarea încrederii în forțele proprii, în ceea ce făcea cel mic.

Era vorba despre respect.

Era vorba despre lipsa comunicării între cei doi.

Mi-am amintit atunci, pe loc, cum Horia vine mereu la mine și mă întreabă: ”mama, pot să te ajut cu ceva?” Deci el știe instinctiv, de când era foarte mic, că e bine să întrebe, să ceară voie. Limbajul lui de iubire e bazat pe servicii. E foarte fericit când poate să ajute, când e rugat să aducă ceva. Dar întreabă. Cere voie să ajute.

Ce făcea cel mare? Nu întreba. Se ducea peste el să corecteze, să repare, să arate. Fără rea intenție, desigur. Dar oferea un ajutor necerut. Iar creierul lui Horia percepea asta ca pe un atac, ca pe o invazie. Și atunci își punea în funcțiune mijloacele de apărare: țipete, plânsete, proteste. 

Mi-a venit în minte imaginea unui școlar care muncește din greu să facă o temă iar părintele vine, aruncă un ochi pe tema lui, vede greșelile și imediat începe să îi arate, să corecteze, să îl mustre că nu a fost atent și așa mai departe. M-au luat fiorii amintindu-mi de câte ori am făcut chiar eu asta, în grabă, din obișnuință, din toate tiparele cu care am fost crescută. Și mi-am amintit cât de multe se închide Dante în el când procedez așa și cât de puțin dornic mai este să îmi arate, să mai facă.

M-am gândit cum ne-ar fi nouă, adulților, dacă cineva ar veni să stea pe capul nostru, să ne sublinieze toate greșelile, să ne ia cuțitul din mână când tăiem morcovii, și să ne arate ”cum se face”. Cum ne-am simți oare?  Copiilor noștri de ce le facem asta? 

Cum și când se oferă ajutor

Am ascultat multe podcast-uri, video, conferințe, am citit în multe cărți despre cum se oferă ajutorul. Am primit multe lecții chiar de la soțul meu despre asta.

Ajutorul se oferă atunci când este cerut. 

Ajutorul se oferă prin întrebarea: Pot să te ajut? 

Un ajutor oferit cu forța nu va avea efectul dorit. Un ajutor oferit cu forța va fi perceput ca o intruziune. 

Am conștientizat asta în ultimii ani și mult bine mi-am făcut.

Dar ceea ce se întâmpla chiar lângă mine nu vedeam. Până când am văzut. Și s-a făcut lumină în capul meu. Și liniște în casă.

Am luat copiii lângă mine și le-am vorbit despre cum fiecare dintre noi avem un spațiu personal, un spațiu al nostru în care ne simțim bine noi cu noi.

Le-am vorbit despre cum nu e plăcut să ne ducem peste altcineva și să îi invadăm acest spațiu, indiferent de pretext.

Le-am vorbit despre ajutorul pe care îl oferim și cum îl oferim.

Le-am vorbit despre cât de important este să cerem voie, să întrebăm, să comunicăm. 

Fără să îmi dau seama, de fapt cred că am pus bazele pentru relațiile lor de mai târziu cu fetele. Fără să îmi dau seama i-am îndrumat pe o cale care să le facă mai târziu viața mai ușoară, să nu mai fie ei salvatorii omenirii cu orice preț. Mai ales Dante are această tendință și apoi este măcinat de frustrare că nu a reușit să schimbe lumea așa cum credea el că este bine.

Din momentul în care le-am spus că e important să ceară voie, să întrebe, să comunice, chiar și atunci când este vorba despre joacă, s-a făcut liniște în casă. Dante nu se mai duce ca un uliu peste Horia să îi ”repare” joaca.

Ce e și mai frumos e că dacă Dante întreabă: ”Îmi dai voie să te ajut?”, de fiecare dată răspunsul lui Horia este DA. Găsește el ceva să îi dea de făcut și lui Dante, să îl implice în joaca lui.

Aceasta este încă una din lecțiile pe care am învățat-o de la și alături de copiii mei. 

6 thoughts on “Ajutorul necerut este invadarea spațiului celuilalt

  • June 4, 2021 at 8:05 am
    Permalink

    Sunt minunati cei mici ai tai. In general copiii ne invata asa de multe.

    Reply
    • June 4, 2021 at 1:42 pm
      Permalink

      Ei ne invata, asa este. Minunat e cand si cei mari vad aceste lectii frumoase venite de la copii.

      Reply
  • June 4, 2021 at 8:20 am
    Permalink

    Ce frumos si cat adevar!
    Si eu am tendinta de a ma baga sa ajut fara sa intreb si e tare greu de controlat, desi sunt constienta ca nu prea e bine venita atitudinea asta. Dar lucrez la acest subiect. Se schimba el, incet incet.

    Eu nu las prea des comentarii pe aici, dar te citesc tot timpul si vreau sa-ti spun ca ma inspira tare mult calmul si atitudinea cu care abordezi tu viata. <3

    Reply
    • June 4, 2021 at 1:41 pm
      Permalink

      Constientizarea este primul pas catre a face lucrurile diferit, catre a schimba la noi ceea ce credem ca trebuie sa schimbam la altii.
      Iti multumesc mult ca ma citesti si ma bucur mult ca gasesti inspiratie in scrierile mele!

      Reply
  • June 4, 2021 at 5:02 pm
    Permalink

    Ai facut foarte bine ca ai publicat acest articol. Este un subiect extrem de important. Mai ales pentru copii, dar si adultii se mai pot ‘corecta’. Am auzit la cineva un cuvant mai aparte: ajutita, acel ajutor oferit si necerut. Si spunea cat de neproductiv este pentru cel care il ofera. Recunosc ca pana atunci nu ma gandisem in felul acesta…
    Toate cele frumoase, Valy in aceasta vara! Jocuri si descoperiri cat mai interesante! ❤️

    Reply
    • June 4, 2021 at 5:48 pm
      Permalink

      Ma bucur si eu ca l-am publicat si ca nu am mai ascultat vocile din capul meu care in ultima vreme mi-au tot pus frana la a mai scrie ce gandesc pe blog. Realizez ca am multe de spus si ca e de folos oamenilor. E pacat de tot ce am invatat in ultima vreme sa nu spun si altora. Asa ca vor mai urma si alte articole de genul acesta.
      Si eu am ajutat de multe ori fara sa mi se ceara, m-am framantat sa gasesc solutii pentru altii cand ei aveau cu totul alte drumuri de parcurs. Iar copiii sunt asa de minunati ca ne ofera raspunsuri la multe intrebari.
      Multumesc mult! Sa fie o vara cu povesti si pentru tine!

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.