Interviu cu regizoarea Victoria Baltag

Lumea teatrului și a filmului reprezintă o fascinație atât pentru noi, adulții, cât și pentru copii și tineri.

Pentru că am doi copii, din care unul chiar face cursuri de teatru și își dorește să pătrundă în această lume fascinantă, m-am gândit că ar fi interesant să aflăm mai multe detalii despre parcursul cuiva care este deja parte din ea.

Am avut norocul să o pot aborda pe regizoarea Victoria Baltag și să aflu ce stă în spatele succesului, ce rotițe se învârt încă din copilărie pentru ca un copil să urmeze o carieră în teatru sau cinematografie. 

Sigur că fiecare are propriul lui drum, că pentru unii parcursul este mai ușor și pentru alții este mai lung. Dar eu cred că mereu avem de învățat din poveștile de viață ale celor ce au reușit să ajungă acolo unde și-au dorit. 

De aceea i-am adresat Victoriei câteva întrebări, iar răspunsurile primite ne conturează o viață complexă, cu suișuri și coborâșuri, cu reușite și multă perseverență în spatele reușitelor.

Dragă Victoria Baltag, când ai descoperit pasiunea pentru teatru și film?

Copilăria

Pasiunea mea pentru artă în general s-a  manifestat încă din copilărie. Într-un fel, cred că aceasta a fost direcția spre care m-au îndreptat, poate inconștient, părinții mei. La doi ani recitam poezii în românește, franceză și rusă. Mama mă încuraja să țin jurnal, să mă exprim în scris;  încă de mică aveam un caiet cu poezii scrise de mine pe care le recitam părinților. În școala primară și gimnazială descoperisem pictura și iubeam să desenez, mă jucam cu nuanțele și îmi plăcea la nebunie lumea această colorată.

Prin clasa a III-a, cred, mama i-a arătat ce desenez profesoarei de desen. Dânsei  i-au plăcut atât de mult desenele mele, încât a oprit câteva planșe la expoziția de desen a colegilor mai mari ca mine. Cred că din acel an începusem să am mereu desene expuse la expoziția școlii.

Cu toate acestea, verbal am fost încurajată să merg într-o direcție profesională mai sigură financiar și am lăsat deoparte pictura câțiva ani buni. Între timp descoperisem fotografia: mă fascina arta vizuală și îmi strânsesem bani să îmi cumpăr un aparat de fotografiat ca să fac poze. Pe atunci foloseam încă pelicula și le duceam la un studio să mi le developeze. Era o întreagă fascinație pentru mine.

Pentru teatru cred că am primit încurajări din copilărie. Mama, care îmi era și învățătoare, organiza la final de trimestru serbări, diferite scenete unde fiecare elev avea un mic rol. Mie îmi dădea tot timpul roluri foarte mici (eram fulgu;or de nea, umbră sau ghiocel) și eram un pic frustrată fiindcă și eu doream să am rol de zână sau prințesă, ca fiecare fetiță, și acele roluri erau mereu date altor copii… Mi-a explicat mama  de ce, ani mai târziu : dacă mi-ar fi dat mie rolurile cele mai importante, părinții copiilor celorlalți se vor supără și vor consideră că mama mă promovează pe mine fiindcă sunt fiica ei.. așadar a ales să nu mă promoveze deloc (sic ????).

Legat de film, cred că am fost fascinată de această lume încă de foarte mică. Îmi amintesc câteodată cum mă uitam la filme cu tata, erau filme rusești, alb—negru, nu înțelegeam nimic, dar imaginea, lumea aceea din televizor….eram uluită!

Adolescența

În liceu apoi, aveam mulți colegi care se pregăteau să dea la teatru sau la regie de teatru și film……și suna ca o magie pentru mine. Aș fi dorit și eu să urmez această cale. Însă mi se spusese de acasă că e bine să mă orientez spre ceva mai concret fiindcă arta este foarte slab remunerată iar investiția pecuniară și cea de timp pentru a deveni un bun artist sunt titanice și părinții mei nu își permit să mă țină ani de zile în școală. Primisem sfatul să fac ceva să termin repede și să ies la salariu.

Ani mai târziu mi-am dorit să fac televiziune. Făceam cursuri de jurnalism la Palatul Copiilor în Iași și de acolo fusesem selectată încă din primii ani de liceu să scriu pentru rubrica ’’Forever Young’’ a cotidianului Evenimentul Zilei (de Moldova sau de Iași cred), eram deseori invitată la radio sau Tv să vorbesc despre pasiunile și rezultatele mele (în liceu studiam Japoneză,  făceam parte dintr-un proiect mai mare de luptă antidrog prin teatru și mergeam în fiecare weekend cu mai mulți colegi în diferite școli și licee din țară, unde făceam improvizație și diferite scenete pe tema luptei antidrog, luasem niște premii internaționale pentru proză scrisă, eram activă în mai multe organizații neguvernamentale, mă rog, atrăgeam auditoriul cu ceea ce făceam????).

Facultatea

Mai apoi am studiat sociologia  și jurnalismul, însă după absolvirea celor două facultăți, când am aplicat pentru un loc de muncă în aceste domenii, găsisem doar ceva pe jurnalism economic, iar eu nu știam economie deloc, iar pe sociologie găsisem ceva cu chestionare din ușa în ușa.

Am învățat că este important să înveți pe tot parcursul vieții. Am studiat la master un pic de economie anul următor, am învățat management și puțin marketing și toate m-au ajutat foarte mult. Practic am început să înțeleg lumea altfel și să privesc lucrurile cu alți ochi. Economia e importantă. Știința este importantă. Tehnologia este importantă. Când aceste trei domenii sunt la rang de excelență, se poate face și artă. Arta este hrană pentru suflet.

În liceu mergeam la film, iubeam cinematograful Victoria din Iași, unde îmi dădeam practic toți banii pe care îi aveam fiindcă musai trebuia să văd toate filmele! Mă fascinau! Tot în acea perioada mergeam la teatru, filarmonică și operă aproape în fiecare zi. Așa i-am cunoscut pe actorii cu care ani mai apoi am și lucrat. Îi văzusem pe scenă. Mă uluiau. Eu, fiind jurnalist, aveam intrare pentru presă și eram în fiecare seară fie în Teatrul Național din Iași, fie la Operă, fie la Ateneu sau la Filarmonică. Atât de multă artă și cultură am înmagazinat în acei ani de liceu!! Pentru mine Iași-ul rămâne pururi oraș de cultură, artă, istorie și… orașul sufletului meu!

Legat de film…dacă m-ai fi întrebat la final de liceu  ce meserie cred că voi avea peste 20 ani aș fi spus că voi fi jurnalist sau profesor.

Nu mi-am propus niciodată să devin regizor de film, sau producător. Cumva, așa a fost să fie și trebuie să spun că dincolo de toate greutățile, iubesc ceea ce fac și îmi crește inima când văd că oamenii reacționează constructiv, pozitiv și admirativ la munca cultural-educativ-artistică pe care o depun.  Eu cred în educație. Educația ne înțelepțește. Cred în a învăța pe tot parcursul vieții. Eu învăț câte ceva în fiecare zi, asta mă îmbogățește și îmi face sufletul să crească.

Cum ai ajuns să faci film?

Să dăm un pic timpul înapoi. Suntem în 2008. Sunt absolventă cu merit a două facultăți la Universitatea din București, cea de Sociologie și cea de Jurnalism. Am un CV de 40 de pagini cu premii, proiecte, activități extracurriculare, experiență în munca de sociolog cât și în cea de jurnalist. Cu acest CV nu am găsit niciun loc de muncă în cele două săptămâni pe care le avusesem la dispoziție (nu puteam rămâne în București mai mult, căci plăteam chirie și dacă nu-mi găseam loc de muncă, trebuia să vin acasă,  să nu cheltuiesc banii aiurea prin capitală).

Deci nu am găsit nimic. Am fost la interviuri însă mereu alegeau pe altcineva. Și așa am decis să plec din țară. Aveam o colegă de la Liceul Negruzzi din Iași care studia la Birmingham și m-am gândit să aplic acolo.

În urmă analizei C.V.-ului meu, a recomandărilor și  calificărilor mele de până atunci, Departamentul de Carieră de la Universitatea din Birmingham mi-a recomandat să studiez un master în film/Istorie și TV, producție și regie. Profesorii de acolo ne încurajau să mergem cu filmele noastre la festivaluri și, iată cum, în câțiva ani, am luat Premiul Publicului pentru documentarul meu antropologic de scurt-metraj, la Festivalul de Cercetare de la LSE. Momentul când sala s-a ridicat în picioare aplaudând a fost cumva dovada că ceea ce fac este bine. Încurajată de către profesorii mei, am mers mai departe pe acest drum.

Ce etape ar trebui să parcurgă un copil pentru a ajunge să devină regizor? 

Majoritatea regizorilor mari din istoria lumii povestesc sincer cum mânuiau camerele de filmat încă de la vârstă copilăriei. O meserie făcută bine are nevoie de lungă experiență, practică îndelungată, expertiză, creație, cultură și tehnologie, toate la un loc. La acestea se adaugă și problema pecuniară: cine va finanța primul film al copilului? De regulă părinții. Însă industria filmului este o industrie complicată, delicată, scumpă, provocatoare, solicitantă și exigență. Un copil care dorește să devină regizor trebuie în primul rând să aibă o minte sprintenă și o ambiție de fier.

Ce abilități sunt necesare pentru această muncă? 

Este necesar să fi citit sute de cărți și să fi urmărit deja mii de filme –  numai așa ne putem forma o viziune personală bazată pe expertiză. Apoi, ca regizor, ai nevoie să ai cunoștințe din psihologie, sociologie, resurse umane, negociere, management, marketing, inovație, adaptabilitate. Apoi e nevoie de consistență, logică și să își dorească să învețe pe tot parcursul vieții fiindcă această industrie se mișcă foarte repede din acest punct de vedere și avem nevoie să fim la curent cu noile invenții, adaptări și modificări în materie de film, echipamente, software, etc.

”Experimentul Pitești” – lungmetrajul care pune trecutul sub lupa prezentului

Pentru că regizoarea Victoria Baltag este sufletul din spatele lungmetrajului ”Experimentul Pitești”, filmul în care actorul Ion Caramitru a jucat ultimul său rol, i-am adresat câteva întrebări pentru a înțelege motivația din spatele perseverenței cu care a crezut în el timp de 11 ani.

Care este motivația ta pentru ceea ce faci? 

Cred în educație ca singura comoară adevărată capabilă să ne ajute să ne dezvoltăm, să ne îmbunătățim și să creștem. Am ales să fac educație, cultură și artă prin film.  De această dată am ales un film istoric fiindcă pentru a cunoaște trecutul, pentru a învăța din el, și pentru a nu permite niciodată să se mai întâmple asemenea atrocități, este necesar să cunoaștem adevărul.  Mai mult decât atât, Edmund Burke spunea  că  „Singurul lucru necesar pentru ca răul să  triumfe  este ca oamenii buni să nu facă nimic”. Așadar, eu  cred că oamenii buni trebuie să acționeze împotriva triumfului răului  și asta am făcut noi prin acest proiect.

Ce ți se pare cel mai greu în această meserie? Dar cel mai ușor/plăcut? 

Cel mai greu, în cazul meu, este să găsesc surse de finanțare. Am muncit 11 ani la acest film despre Experimentul Pitești fiindcă am dus lipsă de finanțare.

Greu este și să găsești locațiile perfecte, actorii și echipa potrivită nevoilor proiectului. Aici pot spune că cineva de Sus ne-a ajutat să formăm cea mai frumoasă echipă de film pe care am fi putut-o avea. Sunt mândră de echipa mea. Noi filmăm câte 17 ore pe zi, în fiecare zi, neplătiți. Suntem o echipă de oameni cu valori distincte.

Cel mai ușor și plăcut…e să spui: Am isprăvit, am reușit!!!!

 

Vorbește-ne despre proiectul tău de suflet, cel mai mare proiect care s-a întins pe 11 ani, și anume ”Experimentul Pitești”!

Am crescut într-o societate unde mi se spunea că a fost bine în comunism. Am trecut prin școală (de la gimnaziu la liceu și apoi două facultăți și două mastere și de atunci tot studiez) și m-am întrebat mereu de ce învățământul din România evită să vorbească despre comunism. În 2009 am primit o bursă guvernamentală și am plecat să fac un master în marea Britanie, la Universitatea din Birmingham și în vacanțe reveneam în România. Fiecare vacanță era încă un pas înainte pentru a învăța ceva nou și iată că în 2011 am aplicat la Universitatea de Vară organizată de Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Exilului Românesc. Era un curs de vară internațional unde puteau aplica tineri din întreaga lume. 

Am cunoscut acolo, la Universitatea de Vară, intelectuali care au trecut prin ororile comunismului. M-am întrebat de ce oamenii cu educație sau bunăstare materială au trebuit să fie închiși, torturați sau omorâți…de ce tocmai ei, căci ei erau elita societății românești. În cazul de la Pitești, majoritatea studenților erau emeriți, foarte mulți aveau deja mai multe brevete de inventică, proveneau din familii care au servit România trup și suflet. Ce sistem este acela care, în loc să mulțumească acestor oameni, îi linșează? Mai mult decât atât, de ce s-au dat poziții de conducere oamenilor cu educație precară și fără experiență, iar cei care erau înainte pe acele poziții au fost puși sub gratii? Am acumulat în acele șapte zile o mie de motive ca să fac acest film necesar. Eu sunt un om de cuvânt, când spun ceva, împlinesc. Mi-a luat 11 ani, dar am  reușit!

Așadar, este un proiect realizat cu suflet, pentru suflet. Vă invit cu drag și sinceritate să urmăriți filmul nostru, să-l așezați cu grijă în inimă, să-l purtați cu demnitatea cu care merită un astfel de subiect și să priviți spre orizonturi deschise, cu mintea limpede, cu gânduri calde, cu puterea și curajul de-a realiza bijuterii …..în artă, știință, cultură.  Și eu, și  echipa, vă mulțumim fiindcă ați fost mereu lângă noi, fiindcă ne-ați dat putere să mergem mai departe, fiindcă ne-ați susținut când a fost nevoie să facem acest proiect să prindă viață. Împreună creăm lucruri frumoase! Va doresc vizionare plăcută, liniștită, aducătoare de gânduri bune! 

Crezi că oamenii învață din istorie? 

Da. Este singură variantă. Cea de-a doua ar fi ’’învățarea prin experiență’’, însă mă întreb: mai vrea cineva un Experiment Pitești?  ’’Cei ce evita a-și cunoaște trecutul, vor fi condamnați să-l repete” (George Santayana)

De ce ar trebui tinerii să cunoască ceea ce s-a întâmplat în perioada comunistă? 

Ca să ne dezvoltăm sănătos avem nevoie să cunoaștem adevărul trecutului nostru. Acesta este primul și singurul film despre fenomenul reeducării, un film-document care tratează o poveste adevărată bazată  și pe mărturiile familiilor celor care au murit sub torturi fizice și psihice între 1949-1952.

Este un film de interes internațional pentru că dezvăluie un adevăr despre fenomenul de reeducare care s-a întâmplat în toate țările de sub URSS și se întâmplă și astăzi, din păcate.

De aceea, proiectul a căpătat interes internațional încă din stadiul de dezvoltare. Asociații din întreaga lume, cinematografe, entități academice m-au invitat în anii anteriori să vorbeasc despre film (Indiana University din SUA, Regina University din Canada, Pittsburgh University din SUA, Laemmle Theatres din Beverly Hills, UCL și Centrul Cultural Român din Marea Britanie, Asociația Româno-Americană din New York, asociații culturale din Chicago, Calgary, Toronto, Alberta, Barcelona, Zaragosa, Budapesta, Kaunas, Agueda, Las Vegas, Winnipeg, Alberta, Denver, Sofia și multe altele).

Este un film testament, o voce a celor care au fost torturați în vremea comunismului și a celor care nu și-au găsit încă dreptatea. Este un film care tratează un subiect ținut ascuns zeci de ani, un film făcut pentru a dezvălui o istorie din care întreaga societate trebuie să învețe. Este un film manifest care vine cu informații despre comunism, educație, libertate de gândire, dincolo de divertisment. Este un film de ”responsabilitate morală” menit să stea împotriva uitării.

 

Spune-ne câteva din proiectele tale de până acum! 

În fiecare an trimit tineri pe durata unei săptămâni în diferite țări din Europa pentru a se forma prin educație non-formală.

În pandemie am realizat un documentar despre viața de televiziune a regretatului Titus Munteanu. Aștept acordul TVR și să ieșim cu lung-metrajul pe micile și marile ecrane săptămânile viitoare.

Anul trecut am început un proiect de film de animație despre inteligența artificială: este un subiect necesar, mai ales că trăim în timpi reali modificările sociale și tehnologice datorate AI.

Tot în pandemie am dezvoltat o campanie ‚’’Filme pentru Filme’’. Este vorba de a crea un pod de legătură între artișții din lumea filmelor, consacrați deja, care donează un obiect din cariera dumnealor de film, obiecte pe care noi le licităm apoi și formăm un fond de sprijin pentru tinerii la început de drum în lumea filmului.

În prezent studiez un doctorat în istoria filmului, cu studiu de caz ‚’’Benjamin Fondane cineast’’, un român de origini evreiești, care s-a născut la Iași și a devenit un fel de Nostradamus al cinematografiei interbelice, informații despre care România nu știe prea multe și am hotărât să mă dedic acestui subiect.

Mai am două proiecte de business, un start-up de ceai din codița șoricelului și mătase de porumb, care se bea cu lapte și vin ars. Lansarea a fost anul trecut pe platforma Kickstarter și a fost o campanie de succes, anul acesta pregătim să lansăm următoarea colecție.

Al doilea start -up al meu este întru totul creativ și se referă la realizarea de picturi pe pânză în ulei, obiecte  decorative și de uz casnic din ceramică și, bineînțeles, lumânări parfumate. Le puteți achiziționa contactându-mă pe paginile de socializare sau la 0747551721.

Ce proiecte de viitor ai și unde te putem găsi (cursuri, ateliere).

Online mă puteți găsi cu adresa electronică și număr de telefon pe toate rețelele de socializare (de la Twitter, LinkedIn, Google, Facebook, până la Instagram). Pe 18 martie vom face un mic turneu cu filmul în zona Sighetul Marmației (prima oprire la Memorialul Durerii, apoi Cluj și Baia Mare).  Căutăm soluții să prezentăm filmul în toată țară, dacă aveți potential de organizare a unei proiecții de film pentru noi, va rugăm să ne comunicați.

De asemenea, țin cursuri inspiraționale, de artă și motivaționale la locația solicitată și pot fi contactată la 0747551721

Mulțumesc, Victoria Baltag pentru aceste mărturisiri! Să învățăm din istorie, atât din cea trăită colectiv cât și individual!