”Acasa” – de Ioana Chicet Macoveiciuc

Citeam undeva că în fiecare casă din care pleci lași o bucățică de suflet.

De suflet poate că nu. Dar de energie sunt sigură că da.

Am citit cartea Ioanei, Acasă, simțind-o că va fi pentru mine dinainte să o deschid.

Am multe articole pe blog și postări pe FB în care vorbesc despre Acasă.

În care spun că acasă e acolo unde simți tu că este. Că nu e despre pereți, covoare sau confort.

E, cum zice Ioana:

”Uneori, acasă e un loc.

O pisică.

Un miros într-o dimineață.

Alteori e o persoană. Sau mai multe.

Experiența emigrării mi-a arătat că acasă pentru mine sunt chiar eu.”

Plecarea ca fugă

Exact această conștientizare am avut-o și eu după prima mea plecare departe. Departe de casă, de părinți, prieteni, țară, departe de ce știam și cunoșteam.

Aveam vreo 28 de ani și simțeam că mă sufoc dacă mai rămân în ceea ce știu. Voiam să cunosc lumea. Dar în primul rând voiam să fug. Credeam că vreau să fug de alții. Dar fugeam de mine.

Atunci am înțeles că tot pe mine mă voi găsi oriunde m-aș duce. Că tot cu mine trebuie să stau de vorbă dacă vreau să schimb ceva, nu cu alții.

Trecutul – firul nevăzut către prezent

Cartea Ioanei ne poartă într-o călătorie trecut-prezent, ca într-un portal în timp.

Ioana își pune amintirile în legătură cu prezentul. Pentru că fără a vedea greul de atunci poate nu conștientizezi și nu apreciezi destul binele de acum. Oricât de greu e și acest Acum.

Ioana deschide poarta timpului și ajungem în anii 80, când toți vecinii se cunoșteau, când toți trăiam aproximativ la fel, când copiii creșteau la un loc și spiritul de comunitate se simțea mai bine.

Ne plimbăm de la Piatra Neamț la București într-un periplu al tinereții și al lipsurilor, compensate de căldura umană, de plecări și regăsiri, de bucate tradiționale și hrănitoare, de poftă de viață și speranță.

M-am regăsit în cartea asta, m-am simțit Acasă. Un acasă pe care îl cunosc de niște ani.

Cu împachetat toată casa. Cu geamantane de lucruri. Cu renunțat la alte lucruri. Cu căutat școli și grădinițe. Cu mers la cursuri de limbă.

Cu luat de la capăt pe neașteptate, când credeam că nu e momentul. Dar ce bună a fost ultima schimbare. Cu câte avantaje a venit!

Dar cât de greu e ca femeie să lași în urmă case. Lucruri. Și acum îmi amintesc când am plecat în America și am strâns din apartamentul cu 3 camere în care am stat 6 ani. Tot aveam senzația că am uitat ceva important. Și mă speriam că nu mă pot întoarce de peste ocean să iau.

Acum ne-am mutat la câteva minute distanță și încă îmi amintesc de câte un obiect lăsat în apartamentul de dinainte și îmi vine să zic: ah, mă duc în bibliotecă să îl iau. Dar nu mai e acasă acolo.

Acasă departe de casă

Cartea Ioanei ne invită în noul ei acasă. În Olanda. În țara cu multe canale, cu case fără perdele și draperii. Țara cu oameni înalți și cu multe biciclete. Dar și țara unde soarele e o nestemată mult dorită și în care zilele de vară sunt atât de puține.

Fără să vreau m-am dus cu gândul la prietena mea olandeză, la Lidy din Olanda, pe care am cunoscut-o în America.  Cu picioare de doi metri și cu încredere în ea cât un munte, cu un zâmbet cât ea de mare și cu o căldură umană care s-a lipit de mine, deși e altfel de căldură decât ce știam eu. Și mi s-a făcut dor de ea, de serile noastre de film sau de povestit, de complicitatea dintre noi, de legătura aceea de suflete care se recunosc dincolo de cultură și limbă.

Vedem Olanda prin ochii Ioanei. Ochii Ioanei care se duc înapoi în timp. Când copiii se jucau de-a valma pe străzi, când vecinii se cunoșteau între ei. E un cerc care se închide. Pentru că asta a găsit Ioana pentru copiii ei în țara cu o limbă imposibilă: comunitatea copilăriei ei. Joaca în aer liber pentru copiii ei.

Plus multe altele  care te fac să zici: da, acum înțeleg de ce au plecat. Așa este, au făcut bine că au plecat. Aș pleca și eu. Sau: abia aștept să plec și eu.

E o carte care se citește cu sufletul de nomad, cu sufletul dezrădăcinatului, cu sufletul celui care se mai întreabă încă: unde e acasă pentru mine? 

Despre pierderi

Sunt și multe capitole despre pierderi. Mai ales de oameni. Din cele definitive. Pentru că au plecat pe o stea sau pentru că au ales să plece din viața ei. Aș fi vrut să zic că nu mă regăsesc aici, dar viața e cum e.

Încă mă întreb de ce prietena mea a ales să plece din relație după 14 ani, să întoarcă spatele, să tacă și lase un gol.

La fel cum un gol a lăsat și pisicuța pe care am nu am mai găsit-o la întoarcere, motanul pe care a trebuit să îl lăsăm în urmă. Dar măcar e cu părinții mei, îngrijit și drăgălit în curtea lor. Și acum, după 4 ani, am tendința să strig toate pisicuțele Freya și să am senzația că e prin casă, deși e a cincea casă schimbată în anii ăștia. Cum să nu simt până în străfundurile inimii capitolele din carte despre pierderea pisicuței ei?

Umorul vine la pachet cu fragmente în care lacrimile apar fără să vrei. Pentru că e o călătorie prin viață. Prin viața omului care vrea liniște, vrea bine, vrea ce e mai bun pentru familia lui.

Poate ”…Acasă e moalele dinăuntru, nu zidurile din afară….”