Confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani
Nu, nu este vorba despre confesiunile mele, deși m-am simțit și eu de multe ori ca personajul din carte. Dar oare ce femeie trecută de 40 de ani nu s-a întrebat: ”ce naiba fac eu cu viața mea”?
Cumva de la întrebarea asta pornește cartea Confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani, de Alexandra Potter, scrisă sub forma unui jurnal de confesiuni ținut pe parcursul unui an întreg.
Planul și listele
Încă din prima zi a anului, Nell se întreabă: „Cum naiba am ajuns eu aici”? Aici însemnând momentul în care realizează că nimic nu a mers conform Planului. Destinația ”patruzeci și ceva de ani” se arată cu totul diferită de cea spre care a plecat la 20 de ani, cu visele într-o mână și cu toate posibilitățile în cealaltă.
Planul era simplu: un soț, o casă, copii, job de succes, sănătate și aspect ca în reviste.
Dar viața ne duce pe drumuri atât de întortocheate că uităm de unde am pornit și ne minunăm când vedem unde am ajuns.
Urmând trendurile motivaționale ale vremurilor, Nell își întocmește o listă cu recunoștințe în care toate cele din Plan se așază frumos, ca și cum ar fi fost deja împlinite.
Dar viața se cere trăită, cu sau fără un plan, cu sau fără bife pe listele întocmite.
Prietenie
Mai întâi viața îi aduce o nouă prietenă, pentru că prietenele vechi sunt ocupate cu propriile lor liste și planuri. Cricket, o văduvă trecută de 80 de ani, cu poftă de viață și cu înțelepciunea acumulată în atâția ani vine ca un dar în viața lui Nell.
Relațiile de prietenie devin complicate după 40 de ani, e o altă dinamică, prietenele vechi își găsesc alte prietene, conform statului lor, motiv în plus să simți că nu te mai integrezi acolo unde altă dată te simțeai acasă. De aceea apariția unei noi prietenii e o binecuvântare.
Dorința de împărtășire și de a face ceva
La fel apare și ideea de a spune ce simte în cadrul unui podcast ce se adresează ”oricui și-a analizat viața la un moment dat și și-a dat seama că nu așa fusese Planul. Oricui a avut vreodată impresia că a greșit cu ceva sau că a ratat vreo ocazie.”
Își propune un podcast în care să vorbească despre ”cum e să te simți imperfectă și confuză, singură și speriată, despre cum e să găsești speranță și optimism în locurile cel mai puțin probabile și despre cum nu o sa te salveze nici o carte de bucate și nici avocadoul pasat, oricât ai mânca.
Deoarece să te simți ca o ratată nu înseamnă că ai greșit, într-adevăr, ceva, ci că ești împinsă să te simți astfel. Este vorba despre presiunea și disperarea de a bifa toate punctele de pe o listă și de a atinge toate obiectivele…și despre ce se întâmplă când nu reușești asta.”
Și tot raportat la lume, sau chiar la Lume, te trezești de multe ori întrebându-te dacă e în regulă să îți faci griji doar pentru tine și probleme tale, când știrile sunt pline de nenorociri.
Cred că toate ne-am întrebat ”cum mă pot trezi simțind Frica, dacă stau întinsă într-un pat, în siguranță și la căldură, în timp ce există oameni fără mâncare și adăpost? Cum pot să mă simt tristă că am genunchii lăsați când, de fapt, e un privilegiu să îmbătrânești? Cum pot să îmi fac griji pentru cariera mea și pentru viața mea amoroasă, când avem Brexit și pe Trump? Cum pot să mă plâng de viața mea, când am atât de multe comparativ cu alții?
Răspunsul e: nu știu”.
Pentru că și asta vine ca un avantaj al vârstei: să ajungi să recunoști că nu știi, că nu înțelegi, că nu poți, că ai voie să spui nu și să pui limite în relațiile cu ceilalți, spre binele tău.
Relațiile de iubire
Apare și iubitul ideal până la urmă, iubitul înconjurat de aura aceea de perfecțiune la care a visat. Doar că se dovedește a fi fost doar un iubit-fantomă, menit să o ajute să înțeleagă și mai bine ce își dorește de la o relație, după relația de cinci ani prin care trecuse și care a adus-o în momentul actual.
Ca orice femeie a vremurilor noastre în căutarea unui partener, aplicațiile de dating sunt o experiență obligatorie. Ca o femeie trecută de 40 de ani însă, face o analiză realistă a acestui tip de începere a unei relații. Dacă apucă să înceapă…
”Mai țineți minte cum era pe vremuri, când cineva te invita la un pahar sau la film? Acum te întreabă dacă te pot urmări pe Instagram și te invită să dai like paginii lor de FB. Până să îți dai seama, începi să porți lungi discuții pe Watsapp și să dai like pozei lui drăguțe cu pisica. Emoticoane zboară încolo și încoace. Se flirtează prin mesaje. Se face schimb de linkuri la articole amuzante.
Până la sfârșitul săptămânii i-ai cunoscut toată familia pe FB și vezi zilnic ce au mâncat la prânz, dar nu ați vorbit cu adevărat niciodată și nu vor să vă întâlniți. Parcă nimic din toate astea nu e real. Există doar pe monitorul tău, iar dacă închizi laptopul și smartphone-ul, pac, totul dispare, ca într-un fel de basm modern.
Cel puțin Cenușăreasa s-a ales cu un dovleac. În ziua de azi e mult mai probabil să te alegi cu o poză indecentă.”
Ce fac ceilalți? Unde sunt eu?
Raportarea la realizările celorlalți în funcție de vârstă ne dă tuturor speranță sau, dimpotrivă, anxietate. Când aflăm despre o femeie care la 60 de ani a scris prima carte de succes sau alta care la 80 de ani a urcat pe Everest, simțim că încă mai avem timp să ne împlinim visele sau măcar să reușim să bifăm afurisita aia de listă.
Anxietatea atinge însă apogeul când afli că o femeie cu mult mai tânără a bifat deja toate punctele de pe listă și mai are încă una plină cu realizări și contribuții majore la schimbarea lumii.
E un sus jos continuu de stări și de fapte pe parcursul unui an.
Nici nu își dă seama Nell când podcastul ei devine viral, când o mulțime de femei se recunosc și se simt inspirate de cuvintele ei.
Nici nu realizează când noi proiecte o acaparează, îi dau aripi și motiv să meargă înainte, proiecte care îi plac, în care se implică cu tot sufletul, fără să se mai întrebe dacă sunt sau nu pe listă și dacă o vor duce acolo unde era Planul.
La fel e și cu iubirea. Apare de unde nu se așteaptă, dar fără clișeul fluturașilor în stomac și a nopților nedormite de emoții. Apare cu liniște, cu sprijin, cu prietenie, cu umanitate, așa cum e firesc la o vârstă la care oamenii deja au trecut prin toate emoțiile posibile oferite de viață.
Lista cu dorințe de la începutul anului se schimbă la sfârșitul anului. Tot ce era pe listă s-a împlinit sub cea mai bună formă posibilă, așa cum avea Nell nevoie, nu așa cum îi spunea presiunea socială că trebuia să fie.
Deși am citit cartea acum trei ani, am vrut să o recitesc acum pentru că mi-a plăcut și pentru că am găsit pasaje în ea pe care acum le văd altfel.
Cum ar fi cel despre menopauză, la care nici nu mă gândeam cu trei ani în urmă.
Menopauză? Deja?
Temându-se de o sarcină, amintire de la iubitul -fantoma, Nell ajunge la ginecolog. Doar că, surpriză: nici vorbă nu mai poate fi de o sarcină de vreme ce corpul ei se pregătește să închidă capitolul fertilității.
”-Ceea ce ar explica faptul că ciclul dumneavoastră a devenit neregulat. Pot să apară și alte simptome.
-Ce fel de simptome?
-Bufeurile pot fi foarte comune, transpirația nocturnă și schimbările de dispoziție, chiar depreșia și…creșterea în greutate.
-Și cât durează asta, în general?
-Hmm, poate varia de la câțiva ani până la zece.
-Zece ani? Criminalii ies după mai puțin.
-Da, dar nu vă faceți griji: până atunci veți fi ajuns la menopauză.
-Ei bine, măcar am ceva de așteptat cu nerăbdare…”
Nimeni nu are viața perfectă
Când credea că este singura care se simte ca o ratată în propria viață, Nell află că și prietenele ei, cu vieți perfecte, care au bifat pare parte din punctele de pe listă, se simt la fel în propriile vieți.
Concluziile lor sunt similare cu cele la care am ajuns și eu când am împlinit 49 de ani, anul trecut, și la care mă mai gândesc când ”stau întinsă în pat, noaptea, incapabilă să dorm și îngrijorându-mă pentru tot…
”Oare are cineva răspunsurile? Când eram copil credeam că părinții mei știau totul; la două zeci de ani eram sigură că eu cunoșteam toate răspunsurile; acum, pe măsură ce îmbătrânesc, îmi dau seama că nimeni nu are toate răspunsurile. Cu toții ne prefacem. Nimeni nu pare să aibă habar ce face.”
Cartea aș trece-o pe lista de lecturi obligatorii după 40 de ani, deși poate fi potrivită la fel de bine la orice vârstă, pentru că nu cred că există cu adevărat vreun moment al vieții în care să spunem că gata, am împlinit tot ce era în Plan, că toate ariile vieții sunt sută la sută echilibrate și că viața ne e împlinită cu adevărat, că nici un pitic nu ne mai dă târcoale și nici un vis nu se mai cere dus la împlinire.
Continuare…
Am recitit cartea pentru că a apărut continuarea poveștii (mulțumesc, Laura Frunză, pentru veste!) , iar memoria mea nu mai e ca la 20 de ani și avea nevoie de reîmprospătare. Bine am făcut că am recitit-o.
Există și varianta video a cărții, sub forma unei serii pe Disney, cu titlul N-am murit încă. La fel de amuzantă și plină de ironie, de întâmplări neașteptate și cu o actriță pe care sigur o să o îndrăgești.