De la co-sleeping la “sunt scolar în camera mea”

La început a fost alaptarea la cerere. A fost atasament parenting. Sau mai precis mult mai usor îmi era sa îl am lânga mine decât sa îl tot asez în patut si apoi iar sa îl ridic. Au fost perioadele în care a mai crescut si adormea singur în culcusul lui, în patutul frumos si primitor. Îsi gângurea singur si adormea. Au fost apoi perioadele în care nu dormea decât în carucior, plimbat prin casa.

Au fost si teoriile din carti si din capul meu conform carora copilul trebuie învatat sa doarma singur ca apoi va fi vai si amar de viata de cuplu. Noroc ca ne-a trecut repede si am renuntat la idee.

Pâna la urma am mers pe principiul “cum simte copilul”. Iar copilul a simtit sa doarma bine mersi o buna bucata de vreme în patutul lui. Dar el a crescut, patutul a ramas mic, posibilitati de a-i amenaja un loc al lui nu erau, placerea de a-l simti lânga mine a crescut si ea… Asa ca iata-ne din nou cu copilul lânga noi. Mai precis lânga mine, nu între noi.

Schimbari s-au produs si în viata noastra, în obiceiurile noastre. O vara a dormit pe o saltea asternuta pe jos, la bunici, înconjurat de o multime de plusuri. Asta pentru ca patul în care dormeam noi era mult prea îngust. Adormea tinându-ma de mâna. Era aproape de noi.

A venit mutarea la apartament mai mare, asa cum ne-am dorit. Acum avea camera lui. Doar a lui. Cu patul lui, covorul lui, dulapioarele si biroul lui.

Încântarea a fost mare dar… tot mai mult l-a încântat patul cel mare din dormitorul parintilor. Doi ani de încercari, de argumente pro si contra, de renuntari si iar reveniri.

Realitatea este ca nici eu, ca mama, nu eram atât de hotarâta ca vreau sa nu îl mai stiu lânga mine, sa nu îi mai simt trupul micut în fiecare noapte.

Dar copilul chiar a crescut, burtica mea la fel, facând culcus unui nou membru al familiei. Degeaba, nici un termen limita nu a functionat. Pâna acum când a venit … scoala.

Da, acesta a fost termentul limita peste care nu am mai facut nici o concesie. Dar parca nici el nu s-a mai împotrivit cu aceeasi vehementa. În ultima vreme parca dorinta lui de a dormi cu noi era mai mult un soi de opozitie, un soi de gelozie doar la modul declarativ, nu simtit, fata de bebe ce va veni.

Odata pusa la punct camera, ordonat biroul, prezentat umerasele cu uniforma si sertarele cu hainute am simtit ca e timpul ca Dante sa îsi ocupe locul în propriul pat.

Sunt deja doua saptamâni de când întelegerea a ramas în picioare. O singura tentativa de a ne întoarce din drum am dejucat-o cu fermitate. Sunt decisa sa nu mai fac nici o concesie, asa cum s-a întâmplat si atunci când, dupa jumatate de an de renuntare la biberon, si-a adus aminte ca el vrea biberonul. Doar hotarârea noastra, a parintilor, a facut ca renuntarea sa fie definitiva.

Da, înca îmi e dor sa îl simt lânga mine, înca am momente în noapte când îl caut prin pat sa îl învelesc, dar când îl vad cât de lejer doarme în paticul lui, cât de relaxat este, realizez ca a venit totusi momentul sa mergem înainte. Compensam ziua, la somnul de amiaza sau la ora de relaxare de dupa scoala, cu citit povesti si depanat amintiri.

Adevarul este ca dupa ce citim o poveste seara, la ora 9 si un pic este deja atât de obosit ca adoarme imediat. Îsi ia jucaria cântatoare de când era mic si pâna se termina melodia a si adormit. Singur, fara sa stau lânga el.

Ba mai mult, mi-a cerut sa îi las si un ceas desteptator lânga pat pentru ca dimineata sa se trezeasca singur pentru scoala.

Pâna la urma tot copiii stiu ce e cel mai bine pentru ei. Rolul nostru este doar sa îi ascultam si sa simtim când sunt pregatiti. Iar daca nu sunt sa mai amânam momentul.