Jurnalul lunii aprilie, cu de toate

Aprilie a fost o lună lungă… Da, știu, toate lunile au un număr aproape egal de zile, dar unele parcă sunt mai lungi ca altele. Ca și orele, știți voi. Ciudat e că și despre luna martie am scris la fel, că a fost lungă. Oare pentru că se întâmplă multe într-o lună mi se pare lungă sau pentru că o conștientizez și fac bilanț?

Așa cum a fost vremea, cu de toate, cam așa a fost și în viața mea: cu soare, nori, furtuni, iar soare.

Sănătate

Pot spune că pentru mine a fost o lună mai bună decât precedenta, deși un episod de migrenă care a ținut vreo trei zile tot am avut. Dar pe fondul grijilor legate de sănătatea lui Horia nu prea am mai apucat să mă gândesc la ale mele, le-am dus și eu cu nurofen și cafetin și asta a fost.

Horia în schimb a avut ba dureri în gât, ba vărsături, ba dureri de burtă, pentru ca luna să se încheie cu spitalizare și investigații, scheme de tratament și stat acasă pe fond de ganglioni inflamați și polipi la fel, responsabilă pentru asta fiind o bacterie.  Deși copilul e vioi și fără alte manifestări, grijile tot m-au năpădit.

Nici cu adolescentul nu a fost mai ușor, mai ales pe fond psihic, firea lui melancolică nefiind tocmai cea mai bună variantă pentru vârsta asta dificilă. Tot ce pot face concret este să îi citesc despre ce se întâmplă acum în creierul lui, ce transformări se petrec, să îl asigur constant că va fi mai bine, mai ușor, odată cu trecerea lunilor, anilor. Are nevoie să știe că există o luminiță acolo, undeva.

Nu este genul de copil pe care să îl obligi să facă ceva, am renunțat să îl mai presez, să îl critic sau să  judec prin prisma generației mele comportamentele generației lui. Sunt doar atentă la el, sunt lângă el atât de mult cât pot și cât îmi dă voie.

M-am revoltat pe tema subiectului stupefiante, simt o revoltă organică la adresa societății care a permis să se ajungă la un acces facil al tinerilor la tot felul de otrăvuri pentru mintea și trupul lor. Am făcut atac de panică gândindu-mă cât de ușor tratează chiar el subiectul, fiind ceva care deja face parte din cultura tinerilor.

Nu sunt și nu voi fi un părinte care să accepte asta. Singura abordare pe care o văd este să le spunem că nu, nu e ok nici măcar să fie curioși. Deși am ascultat specialiști în parenting care recomandă să intrăm și noi în lumea copiilor, să încercăm ca să vedem cum este, mă opun vehement la o astfel de abordare. Deși am întâlnit ceva similar chiar în cartea pe care am citit-o luna trecută, Noi – de David Nicholls, acolo fiind vorba și de o țară occidentală cu altă abordare a problemei.

Am încheiat luna cu un corp obosit, odată ce tensiunea din el s-a mai risipit. Așa că îi dau o pauză.

Vremurile sau vremea

De data asta mai degrabă scriu despre vreme, pentru că a fost mai interesantă. Despre vremuri nu m-am mai interesat prea mult, pentru că e clar că nu se vor așeza prea curând.

Luna a început cu soare, cu pomi înfloriți, cu zile calde. Apoi, brusc, pe 6 aprilie, a venit lapoviță cu îngheț și pe 10 aprilie a venit o ninsoare bruscă care în câteva minute a acoperit totul. Chiar dacă până seara s-a evaporat, înghețul din acele nopți a afectat multe flori din copaci, chiar viitoare recolte de fructe și e cam trist.

Norii au stat destul de mult deasupra noastră. Dar de Florii și de Paște a fost vreme bună, cât să ne facă să ieșim și să ne bucurăm de natură.

Cărți citite

Creierul – povestea noastră de David Eagleman

Este o carte care vorbește într-un limbaj accesibil despre ceea ce se întâmplă la propriu în capul nostru, aduce în atenție tot felul de studii de caz și experimente foarte interesante care explică chiar comportamente uneori bizare ale oamenilor.

Umbra vântului – Carlos Luiz Zafon

Cimitirul cărților uitate este punctul de plecare pentru o poveste plină de suspance, de personaje savuroase sau enervante, pe care le îndrăgești sau care îți provoacă aversiune. M-a provocat și această carte pentru că de mult timp nu mai citisem o carte densă, cu multe personaje și cu povești amănunțite atât ale personajelor principale cât și ale celor secundare sau chiar din umbră.

Povestea tânărului Daniel tinde să repete povestea scriitorului care i-a stârnit interesul. Procesul său de maturizare este unul interesant în niște vremuri la fel de interesante, de schimbări sociale și politice. Anii 60 în Spania, apariția televiziunii, schimbarea mentalităților, toate sunt surprinse în carte prin vocea personajelor care sunt de fapt voci ale scriitorului.

O vară italiană – Rebeca Serle

Pentru vacanța de Paști am ales o carte ușurică, de vară, cu Italia, cu mâncare bună și vinuri potrivite, cu o poveste de viață mai puțin abordată în cărțile aparent ușoare: legătura dintre mamă și fiică. Pe fondul doliului după pierderea mamei, fiica pleacă în Italia, pe urmele tinereții mamei sale. Realizează însă că această călătorie este una către ea însăși, una în care să afle cine este ea dincolo de ceea ce mama ei a influențat și plantat adânc în conștiința ei. E un proces deloc ușor dar foarte eliberator în final.

Un an la Oxford – Julia Whelan

Deși inițial am crezut că e o carte mult prea ușoară și sentimentală pentru gustul meu, în momentul în care protagonista cărții se trezește în fața unei situații de viață și de moarte, mi-a stârnit interesul și am citit-o cu mai multă atenție.

Ce faci când știi că vei sta doar un an într-un loc, decizi să ai doar o relație pasageră fără implicare sentimentală, dar afli că prietenul tău pentru care nu voiai să simți prea multe, este pe moarte? Alegi să pleci sau rămâi alături de el?

Este o carte despre maturizare, alegeri, prietenie. În plus vine cu descrierea unor locuri celebre, ne plimbă prin campusul Universității Oxford și ne poartă prin atmosfera englezească.

Hoțul de vinuri – de Peter Mayle

Sunt unii autori de la care știi sigur la ce să te aștepți și mergi spre ei când vrei să te simți confortabil cu lectura. Așa este Peter Mayle. Citisem Un an în Provence și m-am delectat cu scriitura lui acum câțiva ani. Pentru că simțeam nevoia unei lecturi de seară reconfortante am ales Hoțul de vinuri. Mare noroc am că nu sunt pofticioasă. Cartea abundă de tot felul de descrieri culinare franțuzești, ne poartă prin istoria vinului din cele mai vechi timpuri, prin crame inimaginabil de vaste. Pe fondul unei povești cu furtul unor vinuri rare și munca de detectiv a personajului principal descoperim o lume la care nu are acces orice muritor de rând. Cum zice în carte: de ce oamenii bogați adună atâtea vinuri pentru că e clar că nu le-ar putea bea în toată viața lor și nici pe lumea cealaltă nu le pot lua cu ei? De unde deducem că oamenii cu mulți bani se plictisesc, au ambiții de copii mici, râvnesc la bunul altuia și în general au tot felul de probleme psihice ascunse sub aparenta lor stare de bine.

Cealaltă jumătate a Europei – Francesco Guida

Pentru că e nevoie să mai citesc și ceva istorie, cartea asta a venit la fix pentru vremurile actuale.

Istoria Europei de Est de la Primul Război Mondial până în zilele noastre dezvăluie fapte istorice așa cum s-au petrecut ele, varianta neromanțată sau cosmetizată. Aproape toate țările sunt abordate în carte și aflăm felul în care s-au împărțit teritoriile la masa negocierilor.

Dincolo de partea sentimentală care ne leagă de o țară, cred că e bine să știm și cum au fost stabilite granițele, cum s-au luat deciziile, cât de mult au contat sau nu oamenii de rând în luarea acestor decizii. Vrem sau nu vrem, trebuie să recunoaștem că istoria nu a fost niciodată liniștită, că granițele au fost mereu niște linii iluzorii pe hartă, că anumite conjuncturi politice sau economice le pot muta de colo colo în funcție de interese mai mici sau mai mari. Eu tot visez la o lume fără granițe, dar probabil că mai e mult până acolo. Poate niște sute de ani…

Filme

Luna asta nu prea mi-am luat timp pentru filme. Am preferat să citesc în timpul meu liber.

Un veac de singurătate

Ecranizarea romanului omonim al lui Gabriel Garcia Marchez mi s-a părut una reușită. Am pătruns în atmosfera realismului magic a autorului cu ajutorul imaginilor create vizual. Deși filmul a împărțit lumea în două tabere, cum observ că se întâmplă aproape din orice în ultima vreme, atât eu cât și soțul meu ne-am bucurat de film. Ne-a provocat simțurile, ne-a făcut să îndrăgim personaje, ne-a dezvăluit tipologii umane, am admirat costumele și determinarea femeilor, am dezbătut subiectul etern femeie vs. bărbat.

 

Reședința

Dacă vă e dor de un film cu detectivi, cu o femeie detectiv mai exact, și cu o mulțime de suspecți, atunci filmul ăsta este fix ce trebuie. Acțiunea se desfășoară chiar la Casa Albă și astfel aflăm tot felul de detalii despre acest loc în care nu pătrunde oricine în viața asta.

O crimă în timpul unui dineu, aproape 200 de invitați la dineu și tot atâția suspecți, un detectiv genial și excentric – Cordelia Cupp – , două lumi care se confruntă în reședință – angajații permanenți și politicienii – , iată rețeta unor seri reușite alături de cele 9 episoade ale miniseriei. „Gândiți-vă la o întâlnire imaginară între «Downton Abbey” și stilul Agathei Christie”, a scris townandcountrymag.com și cam are dreptate.

Călătorii

Se pare că și luna aceasta am reușit să plec undeva și să explorez încă un colț din țara asta frumoasă pe care o avem.

Mi-am propus să nu stau acasă în vacanța de Paști, nemaifiind eu amatoare de gătit și nici ai mei de mâncat. Pentru că nici musafiri nu se anunțau și tot ce visam era să stau la soare, să avem curte, să ieșim în natură fără să fiu nevoită să am și griji gospodărești și nici de socializare nu mă simțeam în stare, am ales o locație aproape de noi. Turda este un oraș prin care am mai trecut și cu alte ocazii, dar acum ne-am bucurat de centrul lui, deși cu ceva ploaie, ne-a chemat la slujbă într-o biserică superbă, ne-a oferit și soare la plecare.

Am dat o fugă și până la Cluj pentru a revedea Grădina Botanică – mereu o încântare.

Ne-am potolit foamea și ne-am delectat papilele gustative într-un restaurant japonez – Tokio – unde am avut parte de o adevărată experiență culinară și de o servire pe măsură. Copiii au fost mai mult decât încântați să savureze supă Ramen, sushi, somon și alte delicatese.

Pentru că am realizat cu au trecut 20 de ani de la prima mea călătorie la Cluj, chiar înainte de viața mea actuală, de soție și mamă, mi-am dorit să marchez momentul și cu o vizită la Cofetăria Mozart. Să îl ascult pe Horia cântând la pianul acela din cofetărie a fost o emoție puternică, o conștientizare a tot parcursului meu din ultimii 20 de ani, de la vârsta de 30 de ani. Locul parcă e neschimbat și chiar mă întreb cum va arăta peste alți 20 de ani. Eu sper să fie tot acolo și să îl pot vizita din nou.

În ziua de Paști ne-am bucurat din plin de natură, după ce am luat o masă frugală dimineață la pensiune, cu preparate tradiționale pe cât posibil, aduse cu noi. Ouă roșii vopsite de mine, cozonac și pască excelente de la un magazin local din Sibiu, drob din market, bun și el, legume și verdețuri, măsline.

Cheile Turzii ne-au întâmpinat cu soare, cu multă lume venită în plimbare (majoritatea străini), cu apă rece și umbră răcoroasă, cu peisaje spectaculoase.

După ce și-au consumat energia prin pădure copiii nu ar mai fi vrut decât să ne întoarcem la cazare. Dar eu mai aveam un obiectiv pe listă, Satul Rimetea. Auzisem multe despre sat și mi-am dorit să îl vizitez. Fiind zi de sărbătoare nu erau prea multe deschise, dar tot ne-am potolit foamea cu un burger la un bistro local.

M-am plimbat pe străzile liniștite, am prins câteva cadre frumoase, am admirat stâncile înalte care străjuiesc satul și am savurat liniștea, culorile, frumusețea florilor.

Evenimente

Luna a început cu un bal al primăverii organizat de către colegii soțului, motiv să ne îmbrăcăm frumos și asortat, de a-mi face bucle, de a ne bucura de muzică bună și de a savură o mâncare excelentă la restaurantul hotelului din centrul orașului.

O ieșire cu fetele pentru a vizita Târgul de Paște al creatorilor hand made – Creativ Buzz-  a fost prilej de stat la terasă pentru a ne bucura de razele soarelui, de discuții interesante și de revedere. A fost o duminică superbă care pentru mine s-a prelungit până la 8 seara, cu mai multe întâlniri. După care am ajuns acasă stoarsă iar a doua zi nu mai știam ce mă doare :))). Observ că al meu corp îmi trimite  tot mai des semnale că nu mai am 20 de ani și nu prea pot spune că îmi place asta.

Ca în fiecare lună consemnez Clubul de Carte inițiat de asociația iCarteiParte, motiv de a ieși din casă, de a savura o cafea bună și de a avea parte de discuții foarte interesante pe marginea cărților alături de fetele din club. A fost o gură de aer pentru mine în perioada asta ieșirea aceasta la care mi-am dorit să ajung, că doar nu degeaba m-am luptat cu 500 de pagini de Zafon :))).

Am participat și la Comunity Open Day organizat de asociația Fundatia Comunitara Sibiu – prilej de a se întâlni oameni de diferite naționalități, de a petrece timp împreună într-o după amiază însorită. Am pus la dispoziția participanților un mic atelier de pictură și m-am bucurat să fiu parte din poveste alături de familia mea.

Fotografii

Nu uit nici de preocuparea asta vizuală. Îmi caut stilul, experimentez ca să aflu ce îmi place și ce mă reprezintă.

Am observat că îmi plac mult umbrele, texturile, reflexiile, minimalismul. Mi-aș dori să acord mai mult timp acestei arte. În vacanțe sau în ieșirile la evenimente e mai greu să mă concentrez pe ceva anume, încă fac poze grăbite, să surprind momentele cu copiii, colțuri de natură. Dar știu că doar prin exercițiu voi face progrese și aici.