Sunt tot aici
Sunt. înca sunt. tot eu si tot aici. desi ultimele zile m-au facut sa ma întreb destule. de ce sunt. de ce suntem. cum sunt. cum ar fi sa numai fiu asa cum ma stiu.
a fost greu. teribil. mi-am luat trupul la întrebari. si mi-a raspuns cu junghiuri multe. de sus pâna jos. cât sa îmi amintesc ca am si oase si nervi si piele. si degete si fire de par. toate o durere. toate o mirare.
de unde a venit durerea? de ce nu pleaca? ce socoteala mai are a îmi cere? zile la orizontala. zile în care nu a mai contat nici vremea de afara, nici ce s-a mai scris, nici care sunt ultimele discutii la moda. totul a devenit zadarnic într-o singura noapte. chiar si zâmbetul chinuit ce încerca sa-mi inveseleasca chipul de dragul copilului care venea cu mânuta lui mica sa mi-o puna pe frunte. “te vindec eu mama”…
mi-am purtat dialogurile în tacere cu celulele, cu sângele clocotind de dor de viata, cu neuronii încetiniti si obositi. dar mai ales deveniti nepasatori. atenti doar sa îmi aminteasca de tic-tacul orelor pentru administrarea pastilelor prescrise.
zilele astea mi-am dorit sa-l cunosc pe dr. House. sau pe unul ca el. care sa puna diagnostice misterioase si nemaiuzite, care sa descopere virusul ce mi-a invadat intimitatea celulara, osoasa si nervoasa.
înca nu mi-am recapatat dreptul de folosinta deplina a propriului trup. mâinile si picioarele înca nu ma asculta asa cum obisnuiau sa o faca. dar o iau încet. pas cu pas.
nu stiu de mi-ati dus lipsa. nu stiu de m-ati mai citit si în lipsa. dar zilele astea mi-am dat seama (nu e prima data) câte zadarnicii ne macina si îi macina pe unii. când tot ce conteaza cu adevarat suntem noi. cu ce simtim, facem, gândim, transmitem. doar noi avem a ne da socoteala noua însine. atât.
mi-a fost dor de scris, de citit. de voi. dar asta abia acum când am avut puterea sa iau din nou tastatura în primire am realizat.
si nu, nu ma bucur de primavara asta timpurie. e nefireasca si nu ne face nici un bine. în calendarul meu e înca iarna. ar fi fost bine sa fie si afara la fel. poate asa ar fi ramas si oasele mele neatinse de mii de ace ascutite. si nu doar ale mele, din ce aud prin oras.
dar altfel sunt bine. mâine sper sa îmi recapat si ajutorul pentru ochi – o pereche de ochelari noi nouti – si atunci vin în vizita la citit :).
sanatate va doresc tuturor! e mai buna decât toate. stiu eu ce zic.
