Valea lunii
Un miros de gem de capsune m-a întâmpinat azi de dimineata când îmi duceam copilul la gradinita. O harnica doana gospodina, trezita probabil din zori de zi, pusese minunil parfumate la fiert, într-un apartament la parter. Prin geamul deschis mireasma se razletea printre blocurile posomorâte din care oamenii plecau grabiti spre treburile lor.
În momentul acela m-a izbit aproape dureros un dor, un ceva, un gând si nu m-a parasit nici acum, dupa aproape doua ore. M-a lovit un dor de Valea Lunii. Întâi de Valea Lunii a lui Jack London si apoi de propria mea Vale a Lunii, aceea din cele mai ascunse vise si dorinte.
Va mai amintiti de personajele cartii? Ati citit cartea? Cei doi tineri, prinsi în cercul strâmt si vicios al orasului, traind de pe o zi pe alta, dorindu-si altceva si nestiind nici ei ce? Nu tânjiti si voi, asemeni mie, din când în când, dupa o mâna de capsune proaspat culese din spatele casei? Dupa mirosul de dulceata mesterita de mâinile voastre, dupa umbra unei amieze în gradina? Auziti forfota unei gospodarii în care toate merg de la sine, în care fiecare asi are rolul lui bine definit, în care nimeni nu se simte sef sau angajat? Simtiti bucuria de a fi creativi în fiecare secventa a vietii pentru o minte sanatoasa într-un trup trait în comuniune cu natura?
Ma uit la cele câteva fire de busuioc ce au reusit sa rasara în strâmtoarea unei glastre si-mi amintesc de vigoarea firelor de busuioc crescute în gradina, la curte. Uneori asa suntem noi, cei închisi în coliviile noastre aurite de la oras: ca niste plante crescute în glastra, la lumina artificiala, însa dornici de spatiile largi ale lumii asteia mari.
Aveti si voi o Vale a Lunii la care visati din când în când?
