Un strop de amar
Obisnuia sa spuna ca lumea e frumoasa. Obisnuia sa creada ca oamenii sunt sinceri, iubitori si buni. Obisnuia sa aiba ochii mari, deschisi asupra universului. Obisnuia sa îsi faca coltul sau de lume asa cum îsi dorea, cum simtea. Nu deranja pe nimeni, nu stia ce e negrul. Împrejurul avea culori frumoase, vii.
Dar culorile, formele, oamenii începeau sa se deformeze, sa se amestece, asemenea unui joc cu oglinzi de la bâlci. Lumea devenea un bâlci cu fiecare an adaugat trecerii. Nu era o petala ce se adauga florii numita viata, era o petala smulsa fara mila si transformata într-un nou ghimpe. Nu întepau pe nimeni ghmpii formati, doar pe el, Omul.
Omul ce nu putea si nu stia sa zâmbeasca fals, ce nu întelegea de ce sa fie rau, de ce sa se uite dupa umar, de ce e gresit sa fie sincer, de ce sa nu spuna ce gândeste. Omul ce gasea întotdeauna în ceilalti acea farâma de frumos, de valoare. Se agata de astea fara sa mai vada exteriorul, învelisul, aparentele.
Obisnuia sa stârneasca zâmbete, sa rascoleasca sentimente. Dar cu ce pret… Un pret platit doar de el, stiut si simtit doar de el, spre judecata celoralti.
Ceilalti care nu vad. nu simt, nu înteleg. Ceilalti pentru care o haina, o coafura, o masina, o casa, un nimic, cântaresc mai mult decât un suflet, decât o idee.
O lume închinata banului, închinata superficialului, închinata efemerului. O lume nebuna, în goana, o lume ce nu îsi ia ragaz sa rasufle. O lume în care daca nu esti tare ca o stânca, poleit cu aurul modei si cu limba ascutita a bârfei, cu pielea tabacita a nepasarii si cu sensibilitatea unui picior de masa, e imposibil sa te regasesti, e inevitabil sa îti doresti sa te întorci pe steaua de pe care ai venit.
Refugiul în tine însuti prin mijloacele de autodistrugere ce numai oamenii le au la dispozitie si le-au inventat, devin banalitatile stirilor de zi cu zi. Refugiul în arta e o alta forma, neînteleasa însa de cei mai multi, judecata prin gramada de bani pe care o câstiga el, Omul, cel ce daruieste arta lui din prea plinul inimii sale. Gamada de bani ce ne atrage ca un magnet, pe care ne-o dorim desi, probabil, nici nu stim la ce ne-ar folosi cu adevarat.
E povestea mea, a ta, a lui. Sigur e si povestea celui ce azi si-a spus ca aici si-a împlinit menirea, ca zbaterea îi este în zadar, ca zâmbetele din fata lacrimilor sunt tributul sau platit acestei lumi.
E doar o stire. A plecat un Om. Înca unul. Dar oare câti nu simtim sa îl urmam? Oare câti suntem cei care privim catre cer si ne întrebam daca nu cumva acolo, sus, printre stele, e mai bine? Probabil ca si eu, si tu, si el…
Adio Om frumos!
P.S. Nu obisnuiesc sa scriu necroloage si nici despre subiectul zilei, la moda. Plecarea asta a venit însa ca o confirmare a lumii în care traim, ca o continuitate a gândurilor mele de ieri. Nu ma mai mira, nu ma mai socheaza. Plecarea devine o alegere. Chiar daca pare lasa. E lasa în ochii celui ce ramân. Dar eu cred ca e o consecinta. Uneori probabil e ultima optiune.
