o zi cu bucluc
Se spune ca ziua buna începe de dimineata. Dar la fel se întâmpla si cu zilele mai putin bune. Sau mai cu nabadai. Nu ale mele de data asta ci ale copilului. Cu repercusiuni asupra mea, se intelege.
Primele semne au fost la trezirea de dimineata. Desi cerul de ametist ne invita afara Dante a declarat:
– Eu nu merg la scoala. Urasc scoala. Nu ma ridic din pat.
Hei rup hei rup l-am urnit. Doar pâna la masa. Si stiti cum mânânca? Cu viteza melcului. Tacticooosss.Timp în care eu îmi fac de lucru, îmi musc limba, mi-as roade si unghiile daca as avea în obicei. Dar mai ales numar minutele. Mai si se scurg minutele astea cu o viteza de ma întreb unde s-or fi grabind asa. Nu ar sta si ele pe loc nici de frica.
Când ajunge la ultimul dumicat îsi aminteste ca nu a dragalit pisica. Daca ar fi fost motan poate nu ar fi stat asa. Dar felina noastra i s eculcuseste în brate, îl invita la joaca. Îi arat ceasul, Îl îmbrac din zbor. Deja e ora 8 fara un sfert iar pâna la scoala facem mai mult de 15 minute. Credeti ca îi pasa? De unde. Se mai uita pe o carte, mai admira un tablou, mai probeaza o bratara de a mea, se mai joaca cu o minge. Orice doar sa nu mearga la scoala.
Punem geaca, punem încaltarile si iesim pe usa mai mult în zbor.
Astazi nu a vrut sa intre în clasa. Nu si nu. Zece minute a stat pe hol in timp ce colegii îl îmbiau cu promisiuni. Doamna e rabdatoare si întelegatoare. Ba chiar mi-a spus sa îl iau acasa daca nu vrea. Atât îmi trebuie, sa creez un precedent. Pâna la urma a intrat în clasa.
Am respirat si eu vreo trei ore, am mai spalat o sticla, o farfurie, am pregatit de mâncare. Întoarcerea de la scoala e plina de energie. Mai un picior într-o piatra ( ai sa strici pantofii – nu ma pot eu abtine), mai culege o frunza (unde le mai punem, ca avem decor – se aude iar vocea mea). Parca ar mai poposi si în parc un pic… Cerul de azur al toamnei ne cam invita la joaca.
Repriza a doua a fost dupa amiaza. Dupa o vizita la Biblioteca a început Opertiunea Scheletul. Îsi doreste un schelet mic, ca un breloc. Am colindat câteva magazine fara succes.
Se facuse ora de canto. Brusc si subit l-a luat durerea de cap.
A stat câteva minute pe o canapea apoi a intrat la curs. Dupa vreo ora iese. O întreb pe Doamna si îmi spune sa mergem acasa, nu a cântat, se simte copilul rau. Îl compatimea nevoie mare.
Eu stiam ce actor am.
Abia am iesti pe usa si aflu:
– Mama, mi-a trecut capul. Cred ca e un miracol. Acum putem sa mergem si la 38-ul ala sa-mi iei scheletul?
Nici nu m-am mai revoltat sau suparat. Am râs în gând. Stiam ca totul a fost doar teatru.
– mama, de fapt nu m-a durut decât putin. Dar m-am prefacut ca sa nu cânt.
– Pai tie îti place sa cânti.
– Da, dar la canto ne pune dupa reguli. Si la scoala la fel. Mie nu îmi plac regulile. Nici lectiile.. Eu vreau joaca si sa fiu liber. Si sa va iubesc pe voi. Atât. Acum îmi iei scheletul?
Ideile fixe sunt chiar fixe la un copil.
N-am gasit schelet. Nici macar o lumânare în forma de schelet. Era buna si aia daca era. Credeti ca am scapat? M-a batut toata seara la cap cu ideile lui despre cum am putea sa îl facem noi.
Am declarat ca dau oricât pe unul doar sa scap.
De actor e bun actor. Tot nu sunt eu lamurita care e directia de urmat, cert este ca multumesc în fiecare zi pentru firea mea rabdatoare, pentru puterea pe care o am de a-l asculta si încerc sa înteleg de fiecare data care sunt resorturile din spatele cuvintelor si faptelor lui.
Discutam în familie, toti trei, analizam, încercam sa îl întelegem. Totul se face cu dialog, cu liniste si respect. Alta cale mai buna nu vad.
Toti ne dorim sa fim liberi. Iar un copil cu atât mai mult. Atât cât putem îi oferim libertatea asta, încercând totusi sa îi îndrumam pasii pe cararile vietii. Usor nu este. Dar e frumos.
Cuvinte risipite într-o poveste a unei zile cu bucluc. Un joc de cuvinte dar si de întâmplari de jurnal de mama si copil.
