Perfectiunea imperfectiunii in familie (1)

De ceva vreme simt ca viața noastră în patru a cam sărit din matca liniștii si bunei intelegeri. Oricâte eforturi as face nimic nu-mi mai iese cum vreau.

Pentru că de fapt despre asta este vorba: despre ce vreau EU.

Intr-o zi Dante a spus o vorba care a fost ca un semnal de alarmă pentru mine: oare de ce mi-am dorit frate? În căpusorul lui de copil este dispus să preia toată povara de pe umerii mei asumandu-si imaginară vină. Stiu ca multi frați mai mari gândesc astfel dar eu nu vreau să -l las să gândească așa. Nu e corect față de el.

Ca urmare încerc să analizez de unde vine această permanentă senzație de conflict ce pare că s-a instalat comod la noi in casă.

Mă trezesc dimineață să-l pregatesc pe Dante pentru scoala. Nu ma ridic bine din pat ca imediat face ochisori si nazdravanul de Horia. Asa ca inevitabil imi incep dimineata facand sport cu 10kg in brate. Desi acum e ceva mai independent, nu sta prea mult singur prin casa si imediat se agata de mine. Dante in schimb nu se lasa prea usor convins sa isi inceapa ziua. In jumatate de ora trebuie sa pregatesc mic dejun, sa pregatesc pachetel de scoala, sa ma asigur ca mapa cu carti si caiete e in ghiozdan si nu prin cine stie ce colț al casei, sa ii dau branci la imbracat, spalat, mancat. Pe cel mic il asez in cele din urma in scaunul de masa pentru bebelusi, ii dau de rontait o felie de mar, o jumatate de banana sau o briosa de casa.

In sfarsit il vad pe cel mare iesit pe usa, il stiu in drum spre scoala alaturi de vecinii scolari. Timp de o respiratie simt ca e liniste si imi regasesc suflul. Nu dureaza mult si Horia cere din nou atentie: mic dejun mai consistent,  ragaz si pentru mine de a-mi bea cafeaua si de a manca ceva, sau alăptat pentru o nouă repriza de somn. Daca sunt norocoasa doarme o oră,două. Daca nu, dimineata se desfasoară cu incercarile mele de a-l linisti , de a mai face una alta pe fundal de maraieli si plansete.

Horia e un copil destul de sensibil, mult diferit de cum era Dante la aceeasi varsta. Plange cand il schimb, plange cand il las din brate, plange cand ii e foame sau somn (plans zgomotos si epuizant desi nu mereu si adoarme sau mananca dupa cum ne semnaleaza). Abia de vreo doua saptamani a inceput sa aiba si momente de independenta, sa exploreze casa de unul singur sau sa zdrangane cate o jucarie.

Dante, dupa ce a depasit perioada de gelozie maximă față de noul apărut in familie, a inceput sa isi vada de preocuparile lui. Preocupari care sunt in permanenta mea atentie si observatie, as putea spune ca am o lupa care mareste de prea multe ori si care se crede glob magic capabil sa vada in viitor.

De aici pornesc de fapt cele mai multe nemultumiri ale mele. De la exagerarile si fricile noastre de parinti. Pornind de la rezolvarea temelor si terminand cu asezarea hainelor in dulap.

Imaginea mea idilica despre faptul ca intr-o casa trebuie sa fie permanent ordine, curatenie, cooperare si intelegere, pace si liniste, conflictele si certurile reprezentand cel mai mare bau bau, se confrunta zilnic cu realitatea vietii firesti, normale. Fiecare din cei ai casei reprezinta o personalitate, fiecare din noi are o parere si o directie pe care vrea sa o urmeze. Dante a crescut si, cu toate ca nu a fost mereu un beietel docil si cooperant, fiind mai mic era mult mai usor de convins sa faca anumite lucruri.

Acum insa cei 8 ani ai lui se arata cu mult mai multe iesiri, cu mai dese crize de nervi, cu mai dese impotriviri la orice si din orice, cu mai dese momente in care nimic nu ii convine, nimic nu e cum isi doreste ,desi nu stie bine ce isi doreste.

Paradoxul este ca, desi spune mereu ca nu ii plac certurile si conflictele, pare ca face tot ce se poate pentru a isca situatii de conflict. Cea mai mica cerinta din partea parintilor, chiar si prinvind chestiuni firesti, bine stiute (cum ar fi schimbarea uniformei de scoala cand ajunge acasa), poate declansa o repriza de impotrivire si de conflict. Sunt momente in care simt ca retraiesc perioada lui NU si a TANTRUMURILOR. Nu am citit nicaieri de tantrumuri la 8 ani dar, din discutiile cu el, inteleg ca asa simte, sa se opuna, sa faca exact pe dos, cel putin acasa. Asa cum atunci cand era la gradinita totul era perfect iar acasa se declansa starea de nervozitate. Si e firesc sa fie asa, in mediul familial copilul se simte liber sa se manifeste asa cum simte. Ceea ce, desigur, ingreuneaza munca noastra,, a parintilor.

In continuare cea mai buna cale ramane dialogul, cea mai sigura cale de a readuce pacea si linistea ramane rabdarea si empatia.

Sigur, cand furia si nervii isi arata coltii nu putem vorbi de empatie si dialog. Momentele acelea au culoarea neagra si asa raman. Dar dupa ce frutuna trece, dupa ce ne tragem sufletul, nu lasam lucrurile asa niciodata. Ne asezam la masa ”negocierilor” si a tratativelor. Fiecare parte spune ce a simtit, de ce a actionat asa si fiecare parte isi recunoaste partea de greseala, isi spune cerintele si dorintele. Noroc ca nu se intampla zilnic asta ca ar fi epuizant sau m-as orienta sa ma angajez in echipele de negociatori ai armatei :).

Va urma…