Am început să semăn cu mama?

De mai bine de doi ani am un șef foarte exigent care este responsabil și cu trezirea mea de dimineață. Nu, nu mă lasă să mă trezesc și eu ca omul, încet și calm, să îmi evaluez ziua, să mă gândesc măcar la ce am visat, să îmi aduc aminte ce am făcut ieri sau ce zi este. Nimic din toate astea. Mă trezește brusc cu insistențe și, dacă nu ma conformez, cu urlete. Nu, nu căutați soluții să mi le oferiți. Le-am căutat și eu și le-am încercat. Nimic nu funcționează. Omulețul mă vrea trează între ora 6:30 și 7:00 si gata.

În mai puțin de o oră sunt deja sătulă de treabă, de adunat, așezat.

Dar mai ales sunt sătulă de:

• du-te mai încolo
• lasă aia
• pune la loc
• nu trage de aia
• stai la masă
• asta e cana mea
• nu mai sări pe canapea

și alte astfel de îndemnuri către ordine și disciplină.

Peste alte două ore (că doar e vacanță) se trezește preadolescentul. Hai să îi zicem mai bine puștiul că deja cuvântul adolescent îmi dă dureri de cap.

Începe prin a mă striga temeinic să mă duc grabnic lângă el să îl mângâi, drăgălesc, să îmi spună ce a visat (cel puțin jumătate de oră dacă l-as lăsa ar trebui să aud despre roboți, dinozauri și alte ființe ce -i bântuie lui imaginația de parcă n-aș fi sătulă deja de ele peste zi).  Faptul că mă cheamă e semn că s-a trezit bine dispus dar nu e obligatoriu să rămâna asa toată ziua.

În alt scenariu puștiul se trezeste, își flutură freza prin casă, se duce pe canapeaua din sufragerie și mai vegetează o jumătate de ora. După minute bune de insistențe din partea mea binevoiește să -și arate augusta persoană deșirată în bucătărie doar pentru a privi bucatele de pe masă și a ne adresa un bleah foarte sugestiv. Moment în care știu că va fi o zi cu multe furtuni.

Iar ziua continuă cu:

• adună hainele
• pune tricoul la loc
• închide aia
• ia-ți o carte
• du-te de acolo
• ajută-mă cu aia
• du-te la pâine
• apucă-te de scris
• ce ai citit azi
• lasă-l pe Horia în pace

toate acestea repetate de cel puțin 3 sau 4 sau chiar 5 ori.

Timp în care nici Horia nu e spectator , ba dimpotrivă, are grijă să fie mereu în teatrul de acțiune.

Relația dintre cei doi beligeranți este la etapa în care exact asa sunt: forțe beligerante. Aproape toate întâlnirile   dintre ei se sfârșesc cu plânsul unuia sau altuia, cu nervi și țipete, cu străgăte de ajutor, cu frustrări de o parte și/sau de alta.

Iar eu am de lucru, de gătit, de strâns, adunat, fugărit, îmbrăcat, dezbrăcat, scos afara mici luptători, adus în casă, pus la teme, pus la treaba, mobilizat.

Acum altă dandana: a început școala. Ceea ce se traduce prin:

• uniformă (nu mă îmbrac cu aia, nu vreau aia)
• teme (când le faci, cat ai de facut, cat mai ai de făcut)
• ghiozdan (l-ai făcut, l-ai desfacut)
• manuale, caiete, stilouri aruncate toată casa
• trezit dimineața și avut grijă să ajungă la timp.

Seara, când trag linie peste tot haosul și acțiunea unei zile mă întreb: oare am făcut și altceva decât să repet, să cicălesc, să cer, să cert, să despart și să fiu încruntată și încordată?

Sunt zile în care mă surprind în fuga oglinzii și parcă văd figura mamei mele. Și mă sperii.

Una pentru că eu sunt convinsă că nu semăn fizic cu mama (deși cu vârsta s-ar putea să da).

Doi pentru că eu sunt convinsă că nu semăn la comportament cu mama (deși cu vârsta și cu doi copii s-ar părea ca da.

Mi-am propus sa zâmbesc mai mult.

Îmi propun în fiecare dimineață să glumesc mai mult.

Îmi pun muzică relaxantă care să acopere certurile și țipetele lor.  Dar și muzica de multe ori mi se pare obositoare și o închid.

Îmi propun să mă joc mai mult cu ei. Aici totuși o fac, mai ales când ieșim afară în parc pentru că și mie îmi place să mă joc și profit de ocazie să mai fac și mișcare. Dar vine toamna, stăm mai mult prin casă și adio joacă în parc.

Totuși îndărătnicia lor, faptul că unul îl are pe NU în brațe și celălalt e la etapa în care nu aude și a învățat să mă ignore cu desăvârșire, mă face să fiu într-o continuă stare de atac. Și vă jur că nu îmi place.

Sunt calmă, răbdătoare, de cele mai multe ori vorbesc pe un ton jos tocmai pentru a nu isca conflicte și a nu da naștere la țipete și zbierete. Dar tot încruntată și încordată îmi petrec mare parte din zi. Cea mai mare parte din zi. Peste 80% din zi. Iar mie asta nu îmi place. Eu nu sunt asta.

Sunt în căutarea de soluții:

• poate să citim povești mai multe
• poate să ne uităm împreună la ceva amuzant (aici aștept sugestii)
• poate să citim bancuri împreună
• poate să mă uit cu Dante la chestiile care pe el îl amuză (dar pe mine nu prea)
• poate să nu mă mai agit atâta în jurul lor și să îi las în pace (dar asta înseamnă și mai mult haos, și mai multă dezordine – o zi sau două de ”libertate” se soldează cu o adevărată debandadă în jurul meu).Desi zau ca sunt o mamă relaxată si inchid ochii la multe, foarte multe, dar copiii parcă sunt în stare să dărâme casa, să ia varuol de pe pereți și să scoată parchetul dacă îi lasă să facă chiar ce vor. Oricum paturile noastre mare parte din zi nu au nici așternuturi pe ele de atâta sărit și țopăit.

Am ajuns să vreau liniște, să nu mai suport zgomotele. să le zic să nu țipe și să nu facă hărmălaie, să nu deschidă nici o sursă de zgomot. Parcă nici pisicile nu mă mai liniștesc și relaxează.

Exact așa cum mi-o aminteam pe mama, mai ales când venea de la câte un program de 12 ore lucrate și noaptea, sau chiar și în zilele normale. Aproape că numai așa mi-o amintesc: incruntată, cicălindu-ne, luându-ne la rost, certându-ne din orice.

Nu vreau să își amintească și copiii mei așa de mine. Nu vreau ca amintirile lor despre joaca în doi să fie însoțite de cicăleala și irascibilitatea mea. Cred că nu degeaba Horia zice că eu sunt bufniță… probabil cea mai încruntată bufniță din pădure.

Eu sper ca momentele de joacă și râs împreună, excursiile și călătoriile noastre să compenseze aceste episoade. Și mă mai ajută conștientizarea faptului că e doar o etapă. Dar oare cât ține etapa asta? Mai ține mult?