Bucurii simple, rutina vieții, oameni

E vineri seara. Profit de liniștea casei, în care se aude doar muzica relaxantă de la laptop. Respir somnul lui Horia, adormit în sfârșit după o zi plină de joacă pe afară, de hârjoană cu copii, de bucurii și supărări obișnuite pentru vârsta lui. A adormit ținând strâns în mâini sfoara balonului cu heliu pe care i l-a cumpărat Dante azi de la magazin. ”E doar un dolar, mama. Horia o să se bucure.” Sigur că nu are rost să îi explic că, pentru un balon, un dolar nu e chiar un preț mic. Bucuria cu care s-au jucat e neprețuită. Am renunțat demult   să mai înțeleg valoarea reală a lucrurilor. Până la urmă bucuria pe care ne-o aduc e cea care prețuiește sau nu ceva.

Așa cum e și cu oamenii.

Am avut o seară liniștită petrecută alături de familiile vecinilor noștri. Țări diferite, culturi diferite, obiceiuri diferite, venituri diferite. Dar calitatea oamenilor e dincolo de toate astea. Oameni tineri și frumoși, părinți de copii mici, aniversare de căsătorie cu o cifră așa de mică că nu îmi vine a crede că au deja doi copii. Dar modestia e dincolo de haine și de mașini, bunul simț și respectul la fel. Oameni care știu să se bucure de viață așa cum e ea.

Pentru că, până la urmă, viața curge cumva la fel, oriunde am fi. Mai ales atunci când esti părinte. Casa se cere întreținută, bucătăria cere miros apetisant de mâncare gătită în casă, copiii vor atenție și îngrijire. Deși în seara asta aveam planuri de ieșit să vedem orașul luminat la malul apei, am renunțat, fiind siguri că Horia ar fi adormit în mașină și am fi mers degeaba până acolo. Rămâne pe mâine să ne organizăm mai bine.

Nici diminețile nu sunt cu liniște ca în pozele din reviste. Alarma sună la 6 jumătate și până la 8 sunt în priză cu mic dejun, pregătit Dante de școală, pregătit mic dejun pentru soț și alte cele câte sunt de făcut la prima oră. Totul acompaniat de Horia care e în picioare de la primele sunete ale alarmei, fiind ca un titirez din primele secunde de mă năucește instant cu zece cerințe odată.

Aceleași griji de mamă mă frământă odată cu venirea toamnei și începerea școlii. Dante s-a îmbolnăvit deja de două ori din cauza obiceiului de aici de a fi pornit aerul condiționat chiar și acum, când s-a răcorit afară. Nas înfundat, gât dureros, azi înțepenit de coloană. Sigur că te sperii când vezi copilul așa, sigur că nu mai contează decât sertarul de medicamente și timpul tău dedicat lui.

Urmează să înceapă și Horia grădinița, demersurile sunt pe final. Dar acum aproape că nu îmi mai vine să îl duc, după ce am aflat că și acolo e la fel cu aerul condiționat pornit, cu apă cu gheață indiferent de vârstă, că nu dorm în paturi și pijamale, ci pe jos pe saltele de yoga și îmbrăcați cu geci și încălțați cu pantofi.

Acum eu nu judec obiceiurile localnicilor, despre care aveam cumva informații, dar nu atât de concrete. Am văzut copii abia născuți ținuți cu nonșalanță în aerul condiționat, fără păturici și alte protecții, desculți și sumar îmbrăcați. Oriunde ne ducem e frig și în toate localurile ni se oferă apă cu gheață. Între timp am învățat să cer fără gheață.

Poate ca ei știu mai bine și sunt mai rezistenți. Poate că au ei un plan pentru viitor și vor ca oamenii de aici să fie pregătiți pentru cine știe ce va mai fi. Poate că așa ar trebui să fie și noi doar am deviat de la cursul natural. Copiii de școală ies afară zilnic, cei de grădiniță la fel, indiferent de vreme. Doar dacă e foarte ger nu ies, probabil.

Dar pentru noi e ceva cu care trebuie să ne confruntăm și să ne adaptăm.

Pentru că, nici pe o insulă exotică viața nu e altfel decât oriunde în lume atunci când ai copii, când ai familie, când ești om. Pentru că viața din filme și din revistele glamour e doar acolo, pe repede înainte. Dar, derulate încet, zilele se scurg la fel atunci când nu vizităm ceva, când nu mergem undeva. Pentru că nu în fiecare zi fac ceva spectaculos.

Decât poate, evadez pentru două ore într-un magazin. Nu am făcut nimic deosebit, doar m-am uitat la diverse obiecte de îmbrăcăminte ca să constat din nou că nu mă pricep să găsesc chilipiruri, că tot ce îmi place mie e prea scump sau că ce e ieftin nu merită nici măcar banii ăia. Dar m-am distrat cu fetele cu care am fost, mame și ele, evadate și ele din rutina zilnică.

Pentru că și micile bucurii ne fac viața mai frumoasă.

O plimbare pe plajă alături de o femeie cu care simt că am același tip de energie deși am mai văzut-o doar de două ori, râsul copilului meu care întregește atmosfera și bucuria zilei,  aripile colorate ale unui fluture, culorile fructelor ce poposesc pe masa din bucătărie, culorile acrilicelor ce se așază pe miniaturale pânze, verdele copacilor din care încă nu a plecat vara, încă o seară petrecută afară la un pahar de vin și o vorbă, o convorbire prelungită cu prietena de acasă indiferent de fusul orar care ne desparte, sunt doar câteva dintre ele.

Sunt și altfel de motive de bucurie. Dante a învățat să cânte la ukulele o melodie. La școală. În două săptămâni. Adică zău, mie mi se pare super. Nu teorie, nu manual. Doar instrumente, entuziasm și colaborare. Nu bucuria primului 10, nu bucuria primei lucrări trecute cu bine în clasa a V-a. Bucuria primei melodii cântate la un instrument. Indiferent dacă au talent muzical sau nu, copiii învață împreună să se bucure de sunetele pianului, ghitarei, ukulele-lor. Cât de tare e asta?

Dincolo de imagini sau de  ce ne imaginam noi, viața are farmecul ei, provocările ei,  oriunde ne-am afla pe Pământul ăsta, iar bucuriile simple se găsesc peste tot dacă vrem să le privim și să le zâmbim.

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.