Șofatul și grijile mele

După ce ne-am bucurat din plin de vară și de vremea excelentă, iată că a venit și toamna cu adevărat. Toamnă însemnând pe lângă peisajele superbe și ploaie, frig, vânt.

Țin minte că atunci când am plecat din țară am fost întrebată ce voi face eu aici, dacă nu mă voi plictisi. Ei bine, nu prea am avut parte de așa ceva și oricum nu sunt eu omul care să mă plictisesc, să nu găsesc ceva de făcut chiar și dacă stau închisă în casă două săptămâni.

Oricum nu am cum să mă plictisesc cu așa de multe evenimente la care trebuie să participăm, cu așa de multe evenimente locale care ne îmbie să mergem să le vedem, cu atâtea locuri ce așteaptă să fie descoperite și, mai ales, cu așa de mulți oameni în jurul nostru cu care să vorbim, pe care să îi vizităm sau să îi invităm la noi să descopere cultura și bucătăria noastră.

Dar ce vroiam eu să scot în evidență în acest articol este ce am constientizat azi. Pentru că a plouat și pentru că a trebuit să duc copilul la grădiniță, să mă duc la cursul de engleză, să duc soțul la școală pentru a avea apoi mașina și a lua copilul pentru ca apoi să recuperez și soțul, am cam condus azi pentru prima dată singură destul de mult. Nu mult ca distanță ci multe drumuri.

Când plec de acasă îmi fac o hartă mentală a drumului și apoi purced la drum. Practic drumul e destul de simplu, indicatoarele sunt foarte clare, se circulă cu atenție, sunt multe stopuri, nu ai unde să te grăbești, nimeni nu te claxonează sau nu se dă jos la tine să te ia la întrebări, semafoarele sunt și ele destul de dese și doar trebuie să fiu atentă la ele, preselecția pentru stânga sau dreapta este la fel foarte clară și nu am decât să mă încadrez pe banda corespunzătoare fără să încurc pe nimeni.

Ei bine, teoretic ar trebui să fie simplu. Dar când mintea mea funcționează după alte tipare grijile inutile apar și ele.

Practic, de fiecare dată când mă urc la volan încep să îmi fac griji de … ceilalți participanți la trafic. Pur și simplu dacă am pe cineva în spate mă stresez că merg prea încet, că îl încurc, că sigur fac eu ceva greșit și el va fi deranjat. Mă uit în toate părțile și mai mult îmi pasă de ceilalți decât de ce am eu de făcut. Nici nu știu cum să explic asta. Sunt un om căruia nu îi pasă foarte tare de ce zic ceilalți dar se pare că așa cred eu. Undeva în subconștientul meu tot timpul este un pitic care îmi zice că dacă o sa greșesc ceilalți mă vor judeca.

Asta m-a făcut să intru în panică într-o zi când era și vreme bună. și trafic puțin. A fost de ajuns să am senzația că am încurcat pe cineva, să fie câteva mașini mai multe pe drum și gata, m-am fâstâcit și în loc să parchez în fața garajului am parcat fix în ușa garajului. Care se înțelege că s-a strâmbat și de atunci se uită la mine câș.

Am analizat de mai multe ori  asta și mi-am dat seama că nu sunt chiar așa detașată cum cred. Sunt situații în care mă întreb cu ce mă voi îmbrăca și, deși obișnuiesc să mă îmbrac ca să mă simt eu bine cu mine, tot am momente în care îmi zic că nu se cade să pun aia sau ailaltă, că ce vor zice ceilalți.

Cu siguranță e ceva ce vine din copilărie când comparațiile erau cele care ne făceau întotdeauna să ne temem de greșeală, ne făceau să credem că dacă am făcut ceva mai prejos decât colegul de clasă sigur nu suntem destul de buni.

Dar totuși, cum scap eu de obsesia asta pentru cei din spatele meu? Cum fac să îmi văd de drum fără să mă mai obsedeze farurile mașinilor din spate? Probabil că vine și asta cu experiența și numărul de kilometri parcurși. Iar iarna asta chiar voi aduna ceva kilometri pentru că grădinița copilului nu e tocmai în spatele casei și nici magazinul de la care ne aprovizionăm nu e.