Norman Bird Sanctuary – Aquidneck island

De când am ajuns pe insula am aflat de locul numit Norman Bird Sanctuary. Am avut câteva tentative să mergem dar mereu apărea altceva. Pentru că acum nu mai putem călători ca înainte, am început să explorăm cât mai mult împrejurimile. Așa că am planificat o zi în care să mergem în acest loc. Văzusem poze pe la cei care au fost, dar nu știam ce ne așteaptă cu adevărat.

Norman Bird Sanctuary este o rezervație din 1949 având ca scop să creeze un loc de conservare a păsărilor dar și un loc în care iubitorii de păsări și de natură să le poată observa, studia. E un loc deschis publicului, care se bazează și pe voluntariat dar și pe donații. Când am fost noi oficiul de bilete era închis, dar în această perioadă există plicuri în care vizitatorii pot pune banii pentru bilete sau pot dona, plicuri ce sunt apoi introduse într-o cutie poștală.

Traseul a început ușor, ca o plimbare prin pădure, cu ciripit de multe păsărele, cu admirat copaci și cuiburi de tot felul. Copiii zburdau veseli, fiind o zi de primăvară cu o temperatură ideală pentru drumeții.

Am pornit apoi pe traseul care ne ducea la o anume stâncă, fără să știm însă ce surprize ne așteaptă pe drum.

Prima surpriza a fost întâlnirea cu apa, un mic lac care reflecta peisajul din jur într-un mod care ne-a tăiat răsuflarea.

Am găsit și scorburi pe traseu, multă vegetație uscată lăsată special pentru ca păsările să aibă insecte drept hrană.

Traseul s-a dovedit a fi nu așa de usor și de scurt pe cât credeam. E un traseu stâncos, pe marginea unei prăpăstii care este habitat pentru tot felul de păsări, cu o baltă în mijlocul stufărișului și cu cuiburi de vulturi pe stâncile dimprejur. Zborul vulturilor deasupra noastră era amețitor, dar atât de frumos, făcându-ne să călcăm cu și mai mare atenție pe traseul pietros. Deși hăul de dedesubt îmi dădea emoții, liniștea din jur l-a făcut pe Dante să se așeze pe margine și să își ia momente de respiro, de meditație. Chiar e un loc perfect pentru meditat.

Peisajul a fost pur si simplu superb, de sus vedeam linia șoselei care trece pe lângă plajă, vedeam oceanul, întindere de apă unită cu cerul.

Am crezut că traseul de întoarcere va fi altul, unul mai simplu, dar am avut de parcurs înapoi același drum. Ca întotdeauna, drumul de întoarcere l-am parcurs mai rapid, fiind deja înfometați și obosiți, cele câteva mere avute la noi nefiind de ajuns. Dar o altă surpriză ne aștepta la final: un grup de căprioare. Auzisem încă de când am venit aici că vom putea vedea căprioare, în drumurile noastre prin America am văzut de multe ori pe autostradă semne că sunt căprioare, dar nu le-am văzut până în acea zi. Mi-au dat lacrimile de emoție. Atât de frumoase, de blânde, de bine camuflate între ramurile copacilor, emanând atâta liniște și delicatețe.