Dreptul la alb al bradului de Craciun
Oare pe cine astepta bradutul din sufragerie cuminte si-ncarcat de globuri? Oare pentru cine mai sclipeau luminitele rosii încercând sa înveseleasca serile lungi de ianuarie? Copilul nu îl mai baga în seama, adultii trec grabiti pe lânga el. Nu ne mai asteapta surprize sub el, cadourile au fost demult uitate în colturile lor, povestile cu Mosi si reni s-au spus deja.
În casa numai miroase a scortisoara. Nici a mere coapte. Miroase doar a graba, a preocupare, a zile de lucru fara odihna.
Doar gospodina îi mai arunca o privire întrebatoare, amânând însa o noua sarcina ce i-ar fi tot ei destinata.
De doua zile însa bradutul parca sclipeste mai vesel, luminitele parca sunt mai calde si mai vioaie. Copilul si-a redescoperit povestile cu mosi si cu reni, cadourile ce au zabovit sub brad.
Adultii au prins gust de vin fiert cu scortisoara, de amiaze prelungite pe canapea. Privirile au poposit mai des pe verdele vesel.
Acum am aflat ce astepta bradutul din sufragerie. Îsi astepta dreptul la alb. La iarna deplina si curata. Îsi astepta nostalgia brazilor de la munte. Acum e fericit. Zapada ce sclipeste pe fereastra i-a redat viata si stralucirea. Parca si rostul.
Îi zâmbesc duios si ma întreb: oare nu am putea reedita Craciunul? Oare nu am putea recreea atmosfera de acum nici o luna? Ce ar trebui oare pentru asta? De ce ar fi nevoie? Oare doar darurile sunt cele care ne fac sa simtim ca este sarbatoare?
Ma întreb si va întreb: ati putea ca, macar pentru o zi, sa simtiti din nou ca este Craciunul si sa va adunati în jurul bradului? Sau macar pentru o seara. Aceasta seara. Si sa va gânditi la cei dragi…
