Micuta englezoaica – Catherine Sanderson

micuta-englezoaica-20442Azi am trait intens, la primele ore ale diminetii, sentimentul despartirii, al acelui : “numai pot continua, nu te iubesc îndeajuns”. Am simtit cu fiecare fibra si cu fiecare bataie de inima dezamagirea, golul, uimirea… Nu, nu ale mele. În viata mea sentimentala totul e în ordine.

Este vorba despre Micuta englezoaica. Cartea autobiografica scrisa de Catherine Sanderson pe care am parcurs-o cu lacomie în ultimele trei zile m-a pus în fata câtorva întrebari pe care nu mi le mai pusesem demult.

Cartea e viata, e vie, e reala, e actualitatea în cel mai pur sens al ei.

O fata, un vis, o tinerete, un el, un copil – totul pe fondul unui mult iubit si dorit Paris. Parisul cameleonic, orasul luminilor si al îndragostitilor, acoperit însa de rutina zilnica, de înstrainarea partenerilor, de cautarea acelui ceva care sa readuca la viata pe Micuta englezoaica ce a plecat de acasa, din Anglia, spre a-si împlini visul, de a deveni parizianca.

Evadarea vine sub forma cuvintelor. Cuvinte ce construiesc, cuvinte ce darâma. Un blog. O alta identitate. O alta masca cu care învata sa traiasca, pe care si-o asuma si care o pune în fata propriilor neîmpliniri, cautari, regasiri. Blogul îi aduce o noua iubire, o raza de soare pe care nu îndraznea sa o mai vada în ceata zilelor ce se scurgeau la fel.

” Am descoperit ca experienta (blogul) avea efect terapeutic neaasteptat, iar încurajarile ma faceau sa sap în propria persoana…” spune Catherine, dând glas adevarului simtit de atâtia si atâtia bloggeri.

“Blogul era un magazin de desfacere iar scrisul, o experienta eliberatoare”

“Personajul meu virtual era mai istet si mai sexy deât puteam spera sa fiu eu vreodata.”

Oare e vorba doar de o masca atunci când suntem în spatele propriul scris sau suntem chiar noi însine asa cum ne simtim cu adevarat? Îmi amintesc ce mi-a spus odata o bunica: “eu, când ma gândesc la mine cea adevarata ma simt la fel cum eram când eram foarte tânara. pe dinauntru ma simt neschimbata. corpul asta batrân e doar un învelis”.

Nu cumva acelasi lucru se întâmpla si cu noi, cei din spatele blogurilor? Nu cumva, de multe ori, dincolo de cenzura autoimpusa, suntem cu adevarat noi însine, asa cum nu ne permitem sa fim în viata reala?

Sunt doar câteva întrebari pe care le provoaca cartea. Citind-o mi-am dat seama cât de mult ma îndepartez uneori de ideea de blogging, de ideea de terapie prin scris.

Dar se mai naste o întrebare: de ce avem nevoie de aceasta terapie? De ce simtim o astfel de nevoie? De ce, chiar cu o viata împlinita si armonioasa, simtim nevoia sa extragem esenta, sa scoatem la iveala miezul învelisului?  Au capatat cuvintele o importanta mai mare în ziua de azi decât trairile?

“Personal blogging was something I felt the need to do during a short, pivotal period of my life but, as I hope I demonstrated in my memoir, I realised, with hindsight, that particular path was strewn with landmines. I learnt some valuable lessons from the experience and will always be grateful for the doors which opened as a result.

But now I’ve moved on.” spune autoarea pe blogul personal, adica exact pe blogul despre care este vorba în carte.

Este o carte plina de substanta, o carte actuala ce ne pune în fata propriilor întrebari legate de acest fenomen al bloggingului, al trairii vietii prin cuvintele scrise de noi, prin cuvintele celorlalti.

Micuta englezoaica îsi traieste viata dincolo de paginile cartii, este o carte deschisa a carei continuitate o gasim în realitate.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.