La bâlci american – 17 august

Spuneam ieri că aveam planuri de mers la Washington County Fair dar, pentru că timpul era destul de scurt, după amiază având alte acţiuni programate, am amânat pentru azi această ieşire.

Drumul spre târg

Drumul nu părea foarte lung, cam 40 de minute de mers cu maşina. Totuşi nu a fost chiar aşa de scurt pe cât părea, dar pot să zic că de fapt drumul a făcut farmecul acestei ieşiri. Cu siguranţă vom mai face drumul ăsta de multe ori  dar acum a fost prima dată şi l-am privit cu ochi curioşi.

Drumul pe pod a fost cel care ne-a captat în primă fază, priveliştea fiind absolul superbă dar greu de prins în imagini din mersul maşinii.

Apoi ne-au întâmpinat o mulţime de copaci, cu căsuţe ascunse discret printre ei. Am exclamat aproape la fiecare casă. Până şi cutiile poştale sunt cele pe care le ştiam din filme sau desene animate. Mi-au plăcut la nebunie.

După ce am rătăcit un pic drumul am reuşit să ajungem şi în locul spre care pornisem.

O parcare imensă

Ne aşteptam să fie un soi de bâlci un pic mai mare decat pe la noi pe la noi dar nu ne aşteptam la atâta puzderie de maşini care să formeze o ditamai parcarea. Nu am reuşit să surprind mărimea parcării, poate dacă mă urcam pe masină să fi reuşit. Dar nu era nimic haotic, totul era organizat, erau oameni care dirijau traficul, conuri de ghidaj peste tot, parcare specială pentru persoanele cu handicap, wc-uri ecologice din loc în loc şi chiar surprinzator de curate şi deloc cu mirosul cunoscut de acasa, ba chiar şi cu dezinfectant pentru mâini.

Concursuri, tarabe, hand made

În interior am început să luăm tarabele la rând, neştiind ce ne aşteaptă şi crezând că avem o grămadă de vreme să explorăm mulţimea de atracţii şi tarabe.

Am văzut un soi de concurs de călărie, tarabe cu lucruri hand made, multe din scoici, dar mi-a atras atenţia o tarabă cu cusături pe pânză şi aranjamente florale.

Băieţii s-au împotmolit la un stand cu maşinuţe de unde nu am plecat fără să lăsăm 10 dolari pe un taxi pentru Horia.

Jocuri si concursuri cu premii

Dante ne tot bătea la cap să ajungem la repede la tarabele cu jocuri, spunând că el va lua toate premiile. Ca de obicei îşi face aşteptări parcă înadins ca să fie dezamăgit, dar asta e. Totul era însă exagerat de scump, adică cinci lei de acasă aici erau cinci dolari. O ochire de ceva, o aruncare de altceva – 5 dolari. Trei incercari 10 dorali. Aproape toate aveau ca premii pluşuri.

Şi-a dat seama că nu va putea participa la toate aşa că a ales ceva să îi placă: trasul cu arcul. 10 dolari trei trageri. La ultima aproape a nimerit. A făcut faţa de căţeluş amărât şi m-a convins să mai dau 5 dolari pentru o încercare. Adevărul e că se concentra cu adevărat, nu trăgea la întâmplare, iar stăpânul tarabei deja se uita cu atenţie la el. Până la urmă a nimerit în steluţa câştigătoare şi şi-a atras şi admiraţia omului pentru perseverenţă şi concentrare pe lângă premiul câştigat: un dinozaur zice el original Jurasic World.

Ploaia care a venit….le-a cam oprit pe toate

Şi apoi a început nebunia. Când ne îndreptam şi noi spre roţile mult aşteptate de dat tumba prin aer şi de speriat inima de mamă nevricoasă, ploaia s-a dezlănţuit iar telefoanele au început să ţiuie toate: alerta de inundaţii şi precipitaţii abundente în zonă.

Am încercat să nu ne panicăm, am desfăcut umbrela uriaşă pe care am cumpărat-o cu câteva zile în urmă şi am sperat că se va opri. De unde. Nu mai era de stat în drum şi făcut incantaţii ci era de făcut un plan rapid. Ne-am oprit lângă un chioşc cu mâncare atraşi de mirosul pulpelor de curcan la grătar.

Şi uite aşa m-am trezit eu pe post de Fred Flinstone rupând bucăţi din pulpa uriasă şi fierbinte pentru a hrăni gurile flămânde şi pofticioase care stăteau pe lângă mine, care sub umbrelă care sub acoperişul îngust.  Eram bună de filmat :))). Noroc că apă era din belşug în jur să mă spăl pe degetele lipicioase.  Absolut delicioasă carnea, am luat şi la pachet o pulpă să avem pentru cină.  După ce ne-am pus burta la cale am pornit-o vitejeşte la maşină (da, în parcarea imensă), soţul cu copiii sub umbrelă şi eu prin ploaie. Nu era ploaie rece dar era abundentă.

Şi dă-i şi mergi şi dă-i şi udă-te şi dă-i şi caută maşina că deja mă pierdusem de turmă.

Până la urmă ne-am regrupat în  maşină, care cu haine pe el, care ascunşi sub hainele de rezervă, care cu pantaloni care fără (ai mei cel puţin erau fleaşcă) şi ne-am luat rămas bun de la bâlci cu gândul că vom mai merge şi altă dată, că sigur vor mai fi ocazii.

Drumul înapoi a părut mai scurt, ploaia a rămas în urmă şi la fel şi amintirea unei aventuri ude.

Ne-am răsplătit acasă cu un ceai şi nişte gogoşi cumpărate de la Dunkin Donuts, că doar suntem în patria gogoşilor.