Virtual life versus real life – disputa zilelor noastre

Internet versus real life – e o dispută ce se dă zilnic în noi, în sfaturi, în articole.

20 de ani, anii 90

Studentă. Joi după amiază. Mă plictisesc. În cameră fetele discută despre ceva, dar eu am chef să ies afară, să văd alte fețe. Mă așez pe bancă în fața căminului studențesc. Imediat apare o colegă. Apoi încă una. Curând suntem un grup gălăgios. Mâncăm ceva, poate bem o bere, jucăm o carte sau culegem dude din copaci. Cineva propune să mergem la o plimbare. Nu ne trebuie alte haine, machiaje, poșete. Suntem bine așa cum suntem. Suntem tineri și suntem împreună. E tot ce contează, tot ce ne trebuie.

28 de ani, inceput de ani 2000

Ies de la serviciu. Nu mă grăbesc spre casă. Nu e locul meu acolo. Locul meu e lângă prieteni, la terasă. Cineva a ajuns mai devreme și a rezervat o masă. Dar nu e de ajuns. Suntem mulți. Mereu suntem mulți, gălăgioși, veseli, flămânzi. Nu avem bani. Facem chetă să luăm ceva de mâncare, ceva de băut, cât să nu  ne dea afară din local. Dar pe sub mese mai apar și alte sticle de suc, alte pungi cu mâncare. Sunt șiretlicurile tinereții pentru a supraviețui. Cel puțin cinci ore sigur stăm. Vorbim. Vai, câte mai avem de vorbit. Mereu e ceva de spus, de discutat, de disputat. Împărtășim ultimele noutăți, care de unde ce și-a mai luat. Ne admirăm rochiile, cerceii, ținutele, povestim despre cărți citite, filme văzute, facem planuri de viitor.  Nu ne sfiim să ne spunem dacă ceva nu e bine. Nici să ne contrăm nu ne dăm înapoi. Nimeni nu se supără. Suntem acolo să ne simțim bine. Se înfiripă idile, se destramă relații, se pun bazele viitoarelor căsătorii.

30 de ani. 2005

Îndrăgostită. Fericită. Ieșim în doi. Ieșim în mai mulți. Ne cunoaștem, ne descoperim. Citim aceeași carte. Povestim aceleași filme. Văzute demult. TV nu avem. Nici nu ne trebuie. Ceva clipuri cu muzică salvate pe CD-uri ne țin loc de divertisment. Sau filme văzute pe repeat. Discuții. Multe discuții între noi. Noi doi. Ne suntem de ajuns. Ieșim mai puțin. Viața e lină, ritmul e lent. Avem alte cheltuieli, responsabilități.

33 de ani. Forumuri, blog

Măritată. Primul copil. Eu, soțul și copilul. Liniște. Plânset de copil. Iar liniște. Gânduri. Întrebări. Alte gânduri. Iar întrebări. Tristețe. Neputință. Dor. Dor de ce? Nu știu. Dor de ceva. Dor de viață. Dor de oameni. Dor de vorbă. Dar nu mai vine nimeni. Nu mă mai duc nicăieri. Nu mă mai vede nimeni. Nu mai am chef să ies din cămașa asta de noapte de care m-am săturat și eu. Nu mă mai privesc în oglindă. Copilul plânge. Ce fac? Pe cine întreb? Mama mea nu știe. A uitat. Nu mai știe cum se cresc copiii azi. Nu o mai întreb. Sunt singură. Am internet. Ia să caut. Iată: Forumuri. Multe mame care le știu pe toate pe forumuri. Intru, citesc, învăț, aflu, descopăr, împărtășesc din ce trăiesc. Deja am experiență de câteva luni. Pot ajuta și eu alte mame cu sfaturile mele. Dar multe lucruri parcă nu le fac bine. O sa îmi stric copilul. Nu sunt o mamă bună. Uite, altele sunt mai bune!

Crește copilul. Alte mame reale. Încep să ies. Capăt curaj. Încredere. Îmi regăsesc prietenele. Parcuri, plimbări, discuții. În sfârșit discuții. Vorbesc cu un adult. Cum despre ce? Despre copii. Desigur. Ce ziceam eu odată? Că dacă o sa am un copil nu o sa vorbesc doar despre el? Nu știam eu atunci ce înseamnă să ai copii. Și totuși. Parcă aș mai discuta și cu altcineva. Dar cu cine?

Un blog. Îmi fac un blog. Ce idee! Ce de lume! Ce de mame! Ce de idei! Mă simt din nou adult. Mă simt din nou întreagă. Ce dacă nu mă văd cu toate femeile astea cu care comunic în comentarii pe blog? Ne spunem pe nume, povestim de copii, mă simt parte din ceva asemeni mie.

45 de ani. FaceBook. Instagram. Linkedin, Discorde. Lucrat de acasa. Pandemie.

Doi copii. Mari. Se joacă amândoi. Își văd de Lego și poveștile lor. Soțul e la laptopul lui. Se uită la un film. Arunc un ochi. Nu mă atrage. Nu înțeleg filmele lui. Nici el nu se uită la ale mele. Prea cu iubire, prea cu spaniolă, prea lungi, prea scurte. Uneori ne mai sincronizăm. Dar ce bine că nu mereu.

Mi-am terminat treaba. Din casa sau din online. Lucrăm de acasă. Jobul meu e acasă. Pe internet. Intru pe FB. Îmi găsesc prietenele. Mă simt parte din ceva. Citesc râzând cu hohote de boacăna unui copilaș de cinci ani. Mă întristez de pățania unei mame. Aflu despre o nouă carte lansată. Mă bucur de o familie care e în vacanță într-un loc în care am fost și noi. Cineva pune o întrebare. Mă grăbesc să răspund pentru că știu și pot să ajut. O prietenă e mândră de noua ei rochie. O complimentez sincer. Altcineva tocmai a pregătit ceva bun și povestește despre ingrediente. Notez mental să caut și eu rețeta pentru zilele următoare. Mai sorb o gură de ceai.

Nu mai împărțim sticle de suc pe sub masă, nu mai facem chetă pentru ceva de mâncare. Suntem fiecare în casa ei, dar suntem în felul nostru împreună.

Nu, eu nu mai am chef să mă mai simt nicicum că stau online. Nu mai am chef să aud când se spune că pierdem timpul, că statul online nu e socializare. Da, aș ieși la terasă. Da, aș aduna toate prietenele astea virtuale și aș ieși cu ele la terasă, la o seară de dans, la o plimbare pe malul mării. Le-aș întâlni cu mare drag măcar de două ori pe săptămână și ne-am distra grozav și am vorbi despre copii, despre haine, despre magazine, despre mâncare, despre filme și cărți. Pe unele chiar le știu, ne-am întâlnit, ne-am bucurat și am adunat amintiri. Dar unele sunt la mii de km distanță. Pe unele nu le-am văzut niciodată, dar le simt mai apropiate decât persoane cu care am împărțit ani de viață reală.

Pentru că suntem ființe sociale. Pentru că avem nevoie unii de alții. Pentru că omul e făcut să comunice, să împărtășească, să se simtă parte dintr-un trib.

Sunt omul care, atunci când iese, atunci când are de trăit, vorbește, îmbrățișează, râde, se bucură. Nu stau cu nasul în telefon dacă sunt la un eveniment, la o masă, în vizită, la țară, în natură.

Dar când îmi beau cafeaua, vreau să o vorbesc cu cineva.

Când îmi beau ceaiul, vreau să simt că am ieșit la terasă.

Când îmi iau o pauză peste zi de la treburile mele, vreau să simt ca și cum m-am dus la alți colegi în birou. Pentru că asta e cu lucratul de acasă: singurii tăi colegi reali de birou sunt copiii :). Restul sunt acolo, în lumea mare a internetului.

Știu, o să îmi ziceți că există un catralion de filme de văzut, tot atâtea cărți de citit și mai știu eu ce alte chestii de făcut. Dar eu vreau povești ale oamenilor reali. Vreau să aud că și altcineva a gătit, a vorbit doar cu copiii, a călcat pe piese de lego sau a citit aceeași carte de povești de 50 de ori și îi vine să o arunce pe geam. Sau vreau ca cineva să îmi admire noua coafura, noul outfit, să afle despre cartea pe care o citesc. Așa cum se întâmpla atunci, în alte vremuri.

Acum niște ani mă uitam la tv. Seara căscam ochii aiurea la emisiuni care acum au scăzut calitativ de 100 de ori decât erau atunci. Sau la seriale. Dar parcă reclamele nu erau așa multe și agresive ca acum, poate și eu eram alta. Nu, alternativa asta nu mai e pentru mine, cea de acum.

Nu e trist ce scriu eu aici. Nu e tristețe și nu e singurătate. E realitate. E realitatea pe care noi o trăim și depinde de fiecare dintre noi ce ne luăm din ea.  Nu îmi fac iluzii, că nu am coborât acum din corcoduș. Stiu bine ce înseamnă prieteniile virtuale. Azi sunt, mâine pot să nu mai fie. Toți suntem la un telefon distanță. Sau la o ieșire la terasă distanță dacă vremurile și condițiile ni le permit. Dar avem nevoie de doza noastră zilnică de povești. Așa cum și eu spun povești. Îmi place să spun povești. Cine mă cunoaște știe că sunt vorbăreață. Dacă nu o pot face prin viu grai, o fac prin scris. E vorba despre adaptare. 

Nu dorm cu telefonul sub pernă, nu mă trezesc cu telefonul în mână, nu sunt obsedată de social media, nu postez oră de oră ce beau, ce mănânc, ce gândesc. Dar am nevoie de răgazul meu cu mine și tribul meu (așa cum este el) pentru a face schimb de idei și cu alți oameni decât cei ai casei. 

Ni se spune că vai, fiecare stă cu laptopul lui în brațe și se uită la alt film. În trecut fiecare stătea cu ziarul lui, cu cartea lui. Ce e diferit? S-a schimbat doar suportul de transmitere a informației. Atâta tot. Poate eu am chef de o carte și el de un film. Sau invers. Ar trebui să ne obligăm unul pe altul să facem aceeași activitate? Nu prea cred.

Cam despre asta este vorba. Fie că e FB sau altă rețea, mai ales în anul jumătate ce a trecut, eu am fost recunoscătoare că ele există. Cu toată sinceritatea.

 

Vavaly

Scriu de peste 10 ani pe blog, promovez oameni, idei și frumos, mă bucur de viață, îmi place să mă joc iar din această joacă să ofer și altora inspirație. Dacă sunteți în căutare de creator de conținut, obiecte decorative sau bijuterii cu perle, eu sunt aici pentru voi. Ma gasiti si pe Vavalyart pe Facebook, Vavalyart si Vavaly pe Instagram.

2 thoughts on “Virtual life versus real life – disputa zilelor noastre

  • September 11, 2021 at 6:27 pm
    Permalink

    Un text din care se simte sinceritatea și îți mulțumesc pentru el. Uneori și eu ma simt vinovata pentru pobestea cu blogul și nici nu îl prea scot la lumina din teama de a nu fi judecată ca spun mai multe despre mine în scris decât fata în față. Dar da, și eu aleg oricând offline ul.

    Eu te citesc cu drag și ești o inspirație pentru mine. Și uneori chiar beau cafeaua cu blogul tău în fața.

    Reply
    • September 15, 2021 at 10:14 am
      Permalink

      Iti multumesc mult, draga mea! Avem nevoie de oameni, de idei, de schimb de idei, iar blogul si online ul ne ajuta enorm in vremurile astea. Gata cu vinovatia! Am zis! 🙂

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.