Unde a plecat entuziasmul?

Am avut o perioadă cu foarte multe întrebări către mine.

Am căutat și tot căutat în mine ceea ce cu ani în urmă aș fi căutat în afară.

Am tot dat vina pe factori externi pentru nereușitele mele. Ba că nu sunt organizată. Ba că nu am disciplină. Ba că nu am un obiectiv precis, și că tot îl schimb. Ca să nu mai zic de toți ceilalți factori care mă bruiază zi de zi.

Dar deodată am înțeles: nu mai am entuziasm.

Citeam undeva că bătrânețea apare atunci când nu te mai bucuri și nu mai râzi cu poftă.

Nu, nu încep să cred că sunt bătrână. Încă mă mai bucur și chiar râd cu poftă.

Dar entuziasmul?

Pe el nu îl mai regăsesc așa cum o făceam altă dată.

Țin minte că săream în sus de bucurie de câte ori aveam o idee nouă.

Săream în sus de bucurie la orice carte nouă cumpărată.

Dansam de fericire când începeam un proiect nou, când făceam un desen sau îmi încolțea în minte ideea unei noi perechi de cercei.

Gândul la punerea în practică a unei noi idei îmi dădea aripi chiar și săptămâni întregi.

Iar acum?

Acum parcă am senzația că le-am făcut pe toate. Am senzația că trăiesc viața pe repeat. Am senzația că tot ce trăiesc am mai trăit o dată. Am senzația că orice aș face tot într-un punct mort ajung, un punct din care nu voi mai merge mai departe, un punct din care nu voi mai crește.

Ceea ce mă motiva altă dată, azi nu mă mai motivează. Ceea ce altă dată îmi dădea aripi fără să stau să analizez, azi mă face să mă uit mai mult la detalii tehnice, la cum se face, decât la rezultatul final.

Toate astea vin și peste o perioadă de anxietăți, migrene, tristeți venite de niciunde. Adică știu de unde: din modificările hormonale pe care corpul meu le trăiește în această perioadă.

Partea bună e că nu le las să mă copleșească, nu încerc să le ascund sau ocolesc. Trec prin ele, cu ele, le văd, le simt, le aud, le știu și le accept. Și trec.

Dar lipsa entuziasmului e ca și lipsa combustibilului la mașină pentru mine. Dacă ceva nu mă entuziasmează îndeajuns nu pot face pași mai departe.

Mi-e dor să visez cu ochii deschiși la ceea ce creez, nu doar să creez atunci când mă așez la masa de lucru. Mi-e dor să am mintea plină de idei, să îmi țopăie neuronii de fericire la gândul că ei vor pune în practică ceea ce au gândit.

Eram convinsă că entuziasmul nu mă va părăsi niciodată. Poate că nici nu m-a părăsit. Poate doar a luat o pauză. Poate a plecat undeva să se odihnească. Eu îl aștept să se întoarcă.

Mă gândesc că lipsa entuziasmului vine și din lipsa de rezultate. Experiența asta care ne zice: ai mai făcut așa și nu a fost mare scofală, au mai încercat și alții și nu le-a ieșit, ai mai fost pe acolo și n-a fost cine știe ce. Tipologia mea de scanner repetitiv mă încurcă și mai tare în tot procesul ăsta.

 Fizicianul scoțian Appleton, câștigător al Premiului Nobel, a plasat entuziasmul la baza descoperirilor sale, afirmând că „entuziasmul este mai important chiar decât aptitudinile profesionale“.  

Fără entuziasm disciplina, organizarea și toate celelalte eforturi sunt greu de impus.

Obișnuiam să vin mereu cu soluții. Obișnuiam să am mereu un as în mânecă privind astfel de stări.

Încă am astfel de soluții. Le știu, le văd, le împărtășesc. Dar parcă și ele funcționează pe termen tot mai scurt. Parcă zi de zi trebuie să lucrez cu ele. Zi de zi trebuie să fac pași pentru a-mi ridica și menține entuziasmul.

Sunt curioasă: tu ce faci pentru a-ți menține entuziasmul?